Film - Bodkin (2024)

Miniserie Netflix în 7 părţi

Gloatele de americani se urcă în avioane spre Italia, unde se îmbulzesc în trenurile spre Sorrento ori Salerno, ca de-acolo să se calce în picioare în autobuzele care se târăsc de-a lungul Coastei Amalfitane. Odată ajunşi la destinaţie, sunt complet bulversaţi de îngrămădeala – shoulder by shoulder, vorba unui preşedinte de-al lor – de pe străduţele care se caţără pe văi. Li se citeşte în ochi mirarea sinceră, neprefăcută, că nu sunt singuri acolo.

Cam în același stil este zâmbărețul Gilbert, un realizator de podcast-uri care traversează Atlanticul în căutarea unui nou subiect — dispariția misterioasă a trei tineri în seara de Samhain, în orășelul irlandez (și fictiv) Bodkin.

Samhain (într-o pronunție aproximativă sa-uin) era un fel de sărbătoare a recoltei în vremurile precreștine, ce marca totodată venirea iernii. Manifestările începeau în seara de 31 octombrie, astfel că unii o consideră precursoarea Halloween-ului cel de toate zilele (toate zilele de 31 octombrie, desigur).

La prima vedere, Bodkin este genul de comunitate în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, deci e clar că nu totul e idilic precum pare și niscaiva schelete se ascund printr-un dulap pe undeva — sau în portbagajul mașinii scufundate în mlaștina de la marginea orașului.

Puțin câte puțin, mica așezare se dezvăluie a fi un univers dintre cele mai ciudate, un nebănuit centru clandestin de trafic cu anghile intrat în atenția Interpolului. Acolo își face veacul un puști adoptat din România, care ascultă Zeu de la Spike în mașina lui incendiată și poartă tricourile naționalei de fotbal a lui Iordănescu. Tot în Bodkin, un mini-guru al tehnologiei vrea să aducă, forțat, era digitală. Iar pe o insuliță din apropiere, un ordin de măicuțe organizează cursuri de yoga pentru turiști și le oferă ciuperci fermecate căutătorilor de experiențe religioase și revelații spirituale.

Bodkin, filmul, nu mi-a redeșteptat niciuna dintre traumele lăsate de Twin Peaks, venind cu personaje agreabile și chimie bună între ele (mențiune specială pentru David Wilmot în rolul lui Seamus Gallagher), umor negru, wokisme mai deloc, suspans suficient, atmosferă și o coloană sonoră cum nu te-ai aștepta să găsești la un film cu tentă polițistă — din care am reținut excelentele Peacach de la Imlé (tema de deschidere) și Old Note de la Lisa O’Neill (pe ale cărei versuri se încheie filmul).

Prin urmare, Bodkin mi s-a părut fresh, ciudățel, suficient de interesant cât să mă țină curios până la final — și fără aspirații de perfecțiune. Din câte am mai citit, e un hit pentru Netflix, genul de miniserie căreia un al doilea sezon iar dăuna cu siguranță.