Foto-jurnal de călătorie: Pe urmele filmului (apr. 2024)

Coasta Amalfitană vine la pachet cu unul dintre cele mai complicate drumuri pe care am circulat. E atât de îngust și de șerpuit, încât mijloacele de transport în comun (și, în general, orice vehicul mai mare decât un autoturism) pot trece numai dacă restul mașinilor de pe traseu le fac loc. Prin urmare, nu e deloc ieșit din comun ca un autobuz să parcurgă traseul Sorrento - Amalfi în mai bine de două ore. Li s-a întâmplat azi unor americani cu care am intrat în vorbă… Iar distanța e de numai 30 de kilometri. Și NU suntem în plin sezon.

Dar până să te târâi cu autobuzul pe drumul în coastă (TOȚI cei cu care am discutat au considerat că e mult prea costisitor să închiriezi o mașină cu care nu ai pe unde merge, dar mai ales unde o parca), mai ai de trecut un hop: urcatul în autobuz.

În Amalfi, cel puțin, oamenii nu se urcă în autobuz — ci dau năvală. Nu există coadă de așteptare, ci doar o masă compactă de indivizi, care vor să intre toți, în același timp, prin aceeași deschidere de nici un metru lățime care este ușa din față a autobuzului. O zi de vacanță se transformă într-o luptă pentru supraviețuire, cu scene tensionate (oameni stând la coadă îmbrâncindu-se cu alți oameni care încearcă să se bage în față — o luptă pe care am dus-o azi împreună cu-n italian mic, creț, aprig și înjurând ca un britanic) sau de-a dreptul ridicole (amicul meu italian era să-l arunce de pe scara autobuzului chiar pe șofer, deoarece îl confundase cu unul care nu-și așteptase rândul).

Într-un asemenea context de luptă și suferință — din nou, NU suntem în plin sezon —, Coasta Amalfitană nu e chiar un trofeu nemaivăzut în lume. Peisajul este impresionant, pe măsura stâncilor care se prăvălesc în mare, dar orășelele arată mult mai bine în filme sau cărți poștale.

Cel mai spectaculos e Ravello. Cocoțat la 350 de metri deasupra Golfului Salerno, oferă priveliști care mi-au amintit de Madeira, îmbinând panorama montană cu albastrul Mării Tireniene. O excursie până aici înseamnă câteva ore de plimbare în liniștea grădinilor de pe domeniile Villa Rufolo și Villa Cimbrone.

Conexiunea cu Ravello se face din Amalfi (în condițiile descrise mai sus), mult mai pitoresc privit de pe apă decât de pe străzile ticsite de lume.

Cele două imagini de mai sus ar alcătui o singură vedere panoramică, dacă între ele n-ar fi fost un dig presărat cu gușteri umani întinși la soare și un stâlp galben și urât.

Reperul central din Amalfi este piațeta catedralei, unde se ajunge pe niște trepte de piatră monumentale.

Printre altele, edificiul adăpostește un Hristos urcat pe cruce de-atât de mult timp, încât și-a pierdut tot părul — singurul crucifix de acest fel pe care l-am văzut până acum. Lipsit de șuvițele binecunoscute, Hristosul de pe această cruce e un anonim, un chip fără identitate printre atâtea alte miliarde, un mesaj fără echivoc că toți suntem la fel în fața morții — iar cu o moarte toți suntem datori.

La un tunel distanță se găsește Altamonte — pe numele său real Atrani, orășelul care l-a găzduit pe Denzel Washington în cel mai recent film din seria The Equalizer.

Dincolo de fațada pitorească, Atrani înseamnă o piațetă și o stradă (năpădită de mașini, însă golită convenabil de ele în film) care se înfundă în munte, cu nenumărate alte străduțe nu mai late de un metru care se pierd printre casele și terasele cu lămâi amenajate pe versanți.

E trecut de ora 5 dup-amiaza, iar măsuțele celor patru taverne din piațetă sunt părăsite. Cea mai bună dovadă că aici viața curge altfel decât în aglomeratul Amalfi de dincolo de stâncă e faptul că bucătăriile se deschid abia peste o oră și mai bine.

Mai jos pe coastă, Minori și Maiori par trase în oglindă, însă cu proporții diferite. Aici relieful este mai generos și permite promenade largi și plaje mai spațioase.

Pe lângă șosea, cele două localități sunt legate de Sentiero dei Limone, un traseu de plimbare printre livezile de lămâi. Aer curat și parfumat de flori de lămăi și flori sălbatice de munte, o liniște magnifică sporită parcă de vuietul valurilor de jos — și lămâi (am mai zis?) în toate formele lor: fructe în copaci, fructe stoarse în limonadă, fructe preparate în gemuri și prăjituri.

După excursia în natură, mi-e greu să mă decid dacă peisajul este o răsplată suficientă pentru zbuciumul din stradă și din stațiile de autobuz, mai ales că termene de comparație se găsesc ușor: satul Matca în Tenerife, Valea Călugărițelor din Madeira, Santorini sau Coasta Dalmată.