Gânduri la rece despre excursia pe Coasta Amalfi
Veni, vidi, nevermore
…la rece, pentru că zburăm de pe Roma/Fiumicino, unde este mai răcoare cu câteva grade decât în Peninsula Sorrentină.
Și încă o notiță, pentru posteritate: în excursia asta am zburat pentru prima dată cu Dan Air, un low-cost românesc care zboară sub propria marcă din 2023. După un round trip la Roma, nu am ce să le reproșez. Să vedem cât o să țină.
Revenind la Amalfi, se pretează fără doar și poate pentru o vacanță do it yourself: fără agenții, fără tururi organizate — adică exact invers față de cum procedează cei mai mulți americani. Asta înseamnă cazare și bilete de avion achiziționate cu luni bune înainte, nu doar pentru prețuri mai avantajoase, cât mai ales pentru că Amalfi și, prin extensie, Peninsula Sorrentină, sunt obsesia întregii planete și cazările bune se epuizează peste noapte. Totodată, o excursie pe cont propriu înseamnă transport public — foarte OK pe calea ferată, cumplit în ceea ce privește autobuzele.
În “regie proprie” a rezultat în medie o cheltuială de 160 EUR pe zi pentru un adult, aici intrând cazare cu mic-dejun (în buricul târgului în Sorrento), masă (cina la restaurant, cu un cocktail sau un pahar de vin alături), înghețată și răcoritoare peste zi (adică apă și limoncello spritz; cu sucuri n-are sens să te complici), transport, intrări la câteva obiective (aceasta fiind, prin definiție, o vacanță outdoor). Un cost ce poate fi optimizat/redus cu 20-25% destul de ușor.
Vacanța în Amalfi NU este una pentru copii. Asistând la experiențele — triste — ale altora, cu toată înghețata, limonada, granita și fresh-urile de fructe, sunt convins că regimul de vârstă potrivit este 15+. Altfel, aglomerația generalizată poate fi chinuitoare pentru cei mici.
Pe Coasta Amalfitană am experimentat — pentru prima dată cu adevărat — overtourism-ul și stresul pe care îl generează. De fapt, e mai degrabă un cumul de factori: numărul ridicat de turiști (printre ei destui care uită că turistul este musafir în casa altuia, și nu stăpânul acesteia), agravat de lipsa de organizare a autorităților italiene (multe dintre situațiile tensionate din stațiile de autobuz sau de la feriboturi ar fi fost evitate prin simpla montare la fața locului a unor gărduțuri pentru formarea unei cozi de așteptare) — și înrăutățit de indolența unor localnici.
Ca urmare, cu toată frumusețea stâncilor scăldate de mare și de soare, cu toată ceramica viu colorată, cu tot parfumul florilor de lămâi și al fructelor proaspete și, în general, cu toată fascinația pe care Italia o exercită asupra lumii, nu m-aș mai întoarce pe Coasta Amalfi. Blocat în aglomerația de acolo (care se va amplifica exponențial în lunile următoare) și cu răbdarea solicitată la maxim, m-aș simți prins în capcană, timpul trecând pe lângă mine și luând cu el șansa de a vedea și alte locuri de pe pământ.
Coasta Amalfitană a intrat în patrimoniul UNESCO în 1997. Un loc binemeritat pentru niște locuri foarte frumoase. Eu le-am văzut o dată și e suficient. Mai răruț e mai drăguț — și ajunge la toată lumea.