Foto-jurnal de călătorie: Home base (mai 2024)
În 1943, americanii au debarcat pe plajele din sudul orașului Salerno. Și-ntr-un fel n-au mai plecat niciodată, de vreme ce, 80 de ani mai târziu, coastele golfurilor Salerno și Napoli colcăie de yanks, veniți din toate colțurile Statelor Unite, din California până în Miami și din Alaska până-n Texas. E un fel de Little America aici — numai Trump lipsește s-o facă și pe asta great (again).
Conform grupului de Facebook America Loves the Amalfi Coast (dap, există), Sorrento e home base-ul perfect pentru explorarea zonei. Foarte bine conectat cu Napoli (trenuri decente, din juma’ în juma’ oră, de la 5 dimineața la 10 seara), cu Capri (feriboturi din oră-n oră) și cu Positano și Amalfi (prin autobuzele groazei și feriboturile disperării) — Sorrento este el însuși o destinație de vacanță cochetă.
Nu lipsește aici nimic din ceea ce le-a sucit mințile americanilor pe Coasta Amalfitană: obsesia pentru lămâi, înghețata delicioasă, restaurantele elegante, interminabilele meniuri cu vinuri și locurile de promenadă.
La unul dintre nenumăratele restaurante am savurat un tuna steak la concurență cu delicatesele din Madeira, cel puțin din punct de vedere al prezentării.
Sorrento se mândrește cu foarte mulți artizani locali (în primul rând fabricanții de limoncello, apoi producătorii de articole din piele și cioplitorii în lemn) și artiști care păstrează orașul pe harta culturală a lumii. Am vizitat o superbă expoziție de fotografie alb-negru cu portrete ale oamenilor și locurilor Italiei.
Seara, Sorrento e ideal pentru plimbări, mai ales că rușii lipsesc aproape cu desăvărșire de pe străduțe, astfel încât te poți uita pe îndelete la magazinele cu suveniruri, dulciuri și gastronomie italiană.
În zona turistică a orașului, printre grand-hotelurile de cinci stele se găsesc două piațete unde oamenii se strâng pentru a vedea apusul — dar soarele cade în mare fără dramatismul din alte locuri.
