Foto-jurnal de călătorie: În mijlocul găurii negre (mai 2024)

Dacă zona Amalfi exercită asupra americanilor forța de atracție a unei găuri negre, atunci în punctul ei de maximă intensitate se află Positano — la città verticale, cel mai mare dintre orășelele care dau definiția Coastei Amalfitane.

Dintre toate locurile pe care le-am vizitat din Europa, aici am găsit cea mai mare concentrare de americani pe metru pătrat, depășindu-i cu mult pe asiatici sau pe ruși (ultimii aproape inexistenți aici).

Positano e singurul orășel suficient de mare ca să pierzi câteva ore rătăcind pe străduțe, căscând gura prin magazinele de suveniruri, ceramică și haine (unde, după ce mi-am alcătuit o ținută lejeră de vară, am lăsat-o acolo, pe manechinul unde se găsea, fiindcă prețul ei era incomod pentru portofel), ascultând valurile pe cele două plaje sau plimbându-te pe mica faleză dintre ele ori savurând un cocktail la o terasă cochetă (pentru “numai” 16 EUR) — și, desigur, pozând din fiecare unghi casele de pe versanții ravenei…

…începând cu o vedere devenită celebră, de la nivelul plajei (Spiaggia Grande):

În spatele aparatului de fotografiat numit telefon se vede cam așa:

…în timp ce a doua plajă, Spiaggia di Fornillo, este mai mică și mai sălbatică:

Oriunde te uiți, ceva îți amintește că ești în patria lămâilor, de la ceramică…

…până la terasele hotelurilor de bogați pline de americani:

Pentru amatorii de drumeții, pe culmile muntoase spre care se înalță Positano se întinde Sentiero degli Dei — Calea Zeilor, un traseu de vreo nouă kilometri care oferă priveliști panoramice ale golfului Salerno. Este singurul obiectiv pe care l-am ratat, din cauza vremii instabile, cu alternanțe subite între soare și averse torențiale, pe fundalul unui plafon de nori coborât oricum și limitând drastic vizibilitatea de sus.

Bottom line, Positano e cel mai impresionant din cele șase orășele pe care le-am vizitat. Seara tinde să devină și mai spectaculos, cu o feerie de lumini — dar e și momentul când opțiunile de transport, și-așa cu probleme, după cum am povestit în episodul anterior, se reduc drastic: transfer privat, exagerat de scump.

Preferata mea rămâne următoarea fotografie — Federica ascolta il mare — a unuia dintre artiștii locali: