Carte - Mai mult ca trecutul (Ana Blandiana, 2023)

Nu-mi aleg cărțile, ele mă aleg pe mine. Deci era oarecum firesc, în cadrul “proiectului” de studiu high-level al comunismului — și el un demers spontan, legat din cartea lui Ioan T. Morar și, mai apoi, dintr-un spectacol Divertis —, să-mi pice în mână un jurnal din perioada 1988-1989. Cred că și cele câteva versuri ale scriitoarei pe care le-am găsit la un moment dat au sădit un sâmbure de interes.

Așadar, un jurnal al Anei Blandiana, despre care, dincolo de faptul că a fost o voce incomodă în comunism (drept dovadă și volumul de față, pornit ca un refugiu al autoarei într-o perioadă de interdicție la publicare, ce părea definitivă la un moment dat), nu știam mai nimic. Nici măcar că Ana Blandiana e un pseudonim literar.

Lipsa mea de “pregătire” n-a fost niciun fel de piedică. Din contră, am trecut prin cartea de o grosime consistentă cu o lejeritate surprinzătoare, fără presiunea de a pătrunde personajele, fără nevoia unui final anume. Știam că povestea se va opri în pragul Revoluției, mă așteptam ca tensiunea să crească pe măsură ce relatarea se apropia de decembrie ‘89 — n-a fost așa și n-am simțit vreo frustrare.

Fără stresul convenției care se stabilește tacit între un cititor și cartea pe care tocmai o începe, am descoperit o femeie pasionată (dacă nu obsedată) de scris, o carte ce reafirmă cu tărie că înainte — într-un sistem plin de lipsuri, găunos și ridicol până la tragism — NU era mai bine, și un om care, dintr-o altă eră, m-a ajutat să înțeleg mai bine niște lucruri despre mine, articulând niște gânduri și punându-le în cuvinte mai limpezi decât aș reuși eu vreodată.

Nu e o lectură pentru oricine. Jurnalele, memoriile sau volumele autobiografice în general nu sunt. Dar e o incursiune într-o lume încărcată cu nume marcante, de obicei abstracțiuni pe cotoarele cărților din biblioteci prăfuite, dar aici oameni de cultură nevoiți să împace după posibilități chemarea intelectuală cu sistemul reductiv și uniformizant până la prostie. Mai mult ca trecutul e mai mult decât un jurnal personal, e mărturia unui om cu cuget captiv într-o țară care și-a eliberat locuitorii de nevoia de a gândi. Și un îndemn de a nu ne mai întoarce vreodată acolo.