Carte – Fake news în epoca de aur: amintiri şi povestiri despre cenzura comunistă (Ioan T. Morar, 2020)

Cel mai mult mi-a plăcut la cartea lui Ioan T. Morar că este o lectură uşoară. Un discurs pe înţelesul tuturor, un monolog relaxat, ca şi cum autorul propune să fie ascultat la un pahar de vin bun (sau într-o pauză de joc la Masters-ul de snooker de la Riyadh) – în timp ce evocă vremuri de-a dreptul absurde câteodată, prin filtrul-pansament al umorului.

Cel mai mult frapează la Ioan T. Morar relevanţa textului său pentru momentul prezent. Când şi când, prin simpla înlocuire a unor termeni sau a numelor unor personaje, comentariile autorului despre întâmplări de-acum 40 de ani şi mai bine devin ironii fine despre ceea ce se întâmplă în zilele noastre.

Reţin un paragraf pe care l-am mai citat pe undeva:

Parafrazând definiţia şampaniei: “O băutură populară, băută de clasa muncitoare prin reprezentanţii ei”, pot spune că dreptul de călătorie ne-a fost îndeajuns de respectat prin reprezentantul nostru suprem, Nicolae Ceauşescu, omul care a călătorit foarte mult ca să nu fim nevoiţi să o facem noi”.

[Parcă mai ştim noi pe cineva care tace şi face – adică se plimbă mult, punând România pe numeroase radare exotice –, nu?]

Un alt exemplu, pe marginea unui subiect care mă pasionează – filmul:

Cel mai activ în propagarea fake news-urilor, a falselor imagini, dar, culmea, şi cel mai acceptat de “beneficiari” este cinematograful. Şi nu mă refer doar la filmele de propagandă pură, ci şi la altele, încărcate ideologic, dar cu ideile ambalate perfid.

[Disney, anyone?]

Uneori, însă, în discursul lui Ioan T. Morar nu trebuie substituit nimic. Ceea ce e valabil despre comunism se aplică şi astăzi – când se presupune că am făcut pasul spre altceva:

Era o mascaradă cu conducători bâlbâiţi, slugi care le cântau imnuri şi un popor care trăia în beznă şi cu trupul, şi cu mintea. Bâlbâiţii au plecat, imnurile au tăcut, doar bezna din minte şi slugile au rămas în continuare. Bezna asta votează şi azi slugile şi urmaşii slugilor de atunci care încă ne conduc.

[Cioloş, Boloş şi-un Ciolac / La o Ciucă i-au pus capac]

Şi astfel, de sub pansamentul umorului, zvâcneşte o întrebare ca o rană deschisă – o rană de glonţ “terorist” din Decembrie 1989, care supurează încă, 30 de ani mai târziu: dacă, dincolo de schimbările de formă, fondul problemei a rămas acelaşi, iar în România nu s-a schimbat, de fapt, nimic?