M-am născut în 1985, într-o clădire cu multe etaje şi ferestre, insalubră şi fără aer condiţionat – maternitatea Bacău.
Nu m-a impresionat cu nimic, așa că ai mei m-au luat acasă, la bloc – o clădire cu multe etaje și ferestre, fără aer condiționat și insalubră prin temperaturile ridicol de scăzute pe timpul iernii.
Cele 18 grade…
Cele 18 grade care se strângeau cu greu în termometrul chinuit de friguri m-au impresionat și mai puțin, așa că ai mei m-au mutat din nou, trei ani mai târziu. M-au dus la bunici, unde am fost adoptat și rebotezat de copiii betoanelor, astfel încât povestea mea a început la ora 15:30, într-o zi de vară a anului 1988. Born and raised in a summer haze…
În 1985, regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu ajungea la majorat. În 1988 împlinea 21 de ani, vârstă reper pentru americanii al căror răsfățat se considera Ceaușescu, până când a luat-o razna de la ideea asta.
A trecut de-atunci suficient timp cât creierul să-și declanșeze mecanismele doar de el știute și să păstreze în memorie doar lucrurile frumoase. Prin urmare, nu-mi aduc aminte cum arăta lumea în care începea să se scrie povestea mea. Percepția mea nu trecea de curtea în care o droaie de copii săpau, cu o frenezie la limita fanatismului, după pietre de cremene.
Însă dincolo de strada care mărginea spațiul copilăriei mele, oamenii se zbăteau, cu aceeași frenezie – de data asta, la limita disperării – să trăiască. Să lege de o tristă zi de azi o chinuită zi de mâine. Am găsit povestea relatată într-un jurnal:
Umblu mai bine de o oră după pâine, negăsind nici la magazinul nostru, nici la cel de pe strada… şi reuşind să iau ultimele chifle de graham de la cel de-al treilea magazin.
Merg de la o brutărie la alta, întretăindu-mă cu alţi oameni ca şi mine. Am pentru o clipă viziunea cum trebuie să arate, văzute din afară, de sus, aceste străzi cu oameni alunecând pe ele încet, cu mişcări concentrate asupra lor înselor. Un tablou muiat de spaimă, de incomunicabilitate, de supravieţuire obsedantă, sordidă.
De altfel, nu e nevoie să ajung la fiecare magazin, pe drum vin oameni din sens opus cărora le spun şi care îmi spun că nu este pâine. La lăptăria de lângă “Pâinea” de unde am reuşit să cumpăr chiflele (şi de unde am plecat cu un sentiment de vină faţă de cei pe care îi lăsam la coadă în urma mea, cărora le mai rămăseseră doar două navete de covrigi uscaţi) nu se găseşte absolut nimic. Mă jenez să mai intru să întreb dacă a fost ceva mai de dimineaţă.
Oamenii pe care îi întâlnesc pe drum se bucură la vederea chiflelor mele – şi trebuie să-i dezamăgesc şi să-i sperii spunându-le că mai sunt doar câţiva covrigi. Încearcă să se grăbească, împinşi de spaima de a nu rămâne fără pâine, care dă strădaniei lor un accent patetic, neînchipuit de umilitor, pentru care simt, în mod ridicol, vină.
Aproape de casă întâlnesc o vecină care îmi povesteşte că ieri a mai murit un om pe strada noastră, în faţa croitoriei. Era un trecător, “un adevărat domn după figură şi îmbrăcăminte”, de vreo 60 de ani, care, cardiac probabil, a căzut pur şi simplu. “Zăcea într-o parte, cu cele două sticle de lapte pe care tocmai le cumpărase sparte alături şi cu un pachet de unt strâns în pumnul drept” – îmi povesteşte. Şi adaugă, pentru a da mai multă veridicitate situaţiei, probabil: “Nici nu ştiam că ieri s-a dat unt”.
Azi cozile n-au dispărut – şi tot la covrigi sunt; seara, la happy hour. Dar covrigării sunt acum la fiecare colţ de stradă, iar covrigi se găsesc în fiecare zi, nu trebuie să te baţi pentru ei. Şi totuşi sunt voci care susţin – vag, melancolic şi nedefinit – că era mai bine atunci.
Eu zic să vă băgaţi minţile-n cap şi să nu confundaţi covrigul de astăzi cu gaura din el de altădată. Mă îndoiesc că vreţi, într-adevăr, să faceţi schimbul – şi să daţi România lui Petru, Luca și Matei de azi pe România lui Nicolae de atunci.
Am vazut ca e vorba de temperatura din casa si nu m-am putut abtine de moment ce am experiementat ambele extreme: in primii 2 ani de facultate la Iasi (deci 2003-2005) am inchiriat o camera dintr-o casa in care temperatura iarna varia intre 11 si 16 grade; apoi utimii 2 ani i-am petrecut intr-un apartamement cu o calorifer al carui robinet era blocat pe deschis, asa ca aveam iarna 33 de grade :)
Apoi, nu ma pot abtine nici in legatura cu comunismul. Am petrecut aproape 6 ani in Italia si am ramas socat sa constat ca multi italieni (de diferite varste) au ramas cu un fel de frustrare ca dupa razboi ei nu au auvut parte de el - aici e nedreptatea istorica, in Romania nu prea l-am vrut dar l-am avut, in Italia multi l-au vrut dar nu l-au avut. Ma uitam initial cu un fel revolta (care apoi a fost inlocuita de mila) la ei cum vorbesc in termeni admirativi despre comunism neavand idee despre ce e vorba. Habar n-au ca nivelul de trai actual si-l datoreaza faptului ca au cazut de partea corecta a cortinei. Cand le povesteam din propriile amintiri de atunci cu intreruperea electricitatii 1 ora in fiecare seara, penuria de alimente si in general a oricaror produse, ma priveau cu nedumerire, ca apoi sa gaseasca explicatia ca de fapt comunismul nu a fost aplicat "corect". Initial imi venea sa ii strang de gat, apoi mi-am dat seama ca nu are rost sa consum energie si am ajus sa evit astfel de discutii.
Cred ca e prima oara cand iti comentez un articol,desi le citesc pe toate.
Foarte bine punctata comparatia,sincer ma seaca de fiecare data cand cineva afirma ca era mai bine atunci,si cu o naivitate abisala incerc sa justific orice conversatie cu astfel de indivizi,dar imi dau seama ca e in van.
Am stat sa-mi explic multi ani cum poate cineva sa creada ca atunci cand nu gaseai decat gheare si o coaja de paine,era mai bine.
Si singura explicatie e ca teama de schimbare e mai mare decat teama de a nu avea ce manca.Stiu ca e paradoxal,dar e singura explicatie pentru stampilele puse in acesti 34 de ani si mai mult pentru lipsa coagularii in jurul ideilor ci numai sub influienta sentimentelor.