Teatru – Pe de altă parte

A treia vizită la teatru cu Lia Bugnar a oferit o experienţă cu totul diferită faţă de Peretele sau Pisica: actori puţini (trei, Carmen Tănase, Marius Manole şi Maria Obretin), comedie mai puţină (cât să puncteze accentele dramatice ale piesei) şi timp de scenă şi mai puţin (o oră, cu tot cu secvenţele de teatru mut din deschidere). Bineînţeles că n-am găsit conexiunea dintre titlu şi subiectul piesei, lucru care deja nu mă miră, însă a treia oară a fost cu noroc pentru Lia Bugnar şi Pe de altă parte e cea mai bună piesă a ei pe care am văzut-o.

O piesă în doi actori (Carmen Tănase şi Marius Manole duc încărcătura dramatică; Maria Obretin are şi ea o incursiune plină de forţă, dar e prea puţin) neaşteptat de bună. Primele zece minute s-au apropiat de un deja-vu neplăcut cu Fluturii de-acum două săptămâni, dar de data asta piesa m-a tras în povestea ei.

Marcel Berbeleac – un fel de iureş, dar în josul dealului – vrea să susţină o audiţie şi să obţină validarea Olgăi, fostă mare glorie a teatrului. Fâstâceala lui şi răutatea ei par să indice un tânăr la început de drum artistic şi o venerabilă doamnă care a decis să întoarcă spatele scenei. Realitatea e însă mult mai profundă de-atât şi cei doi, pentru care teatrul este însăşi viaţa,

Praful dintre scândurile scenei este praful oaselor mele, spune la un moment dat Olga.

se descoperă ca fiind la fel: două păsări cărora la un moment dat li s-au tăiat aripile. Ea lui şi el ei.

Piesa reuşeşte ca, în decurs de numai o oră, să construiască două personaje complexe, cu un Marius Manole răbufnind la intensitate maximă, ancorat de prezenţa statică, dar la fel de puternică, a lui Carmen Tănase, să le prăbuşească şi apoi să le ridice şi să le ofere satisfacţie – agăţând o întrebare în mintea spectatorului: de câte ori poate urca un actor pe scenă, dând de fiecare dată totul pentru publicul său, până să nu mai rămână nimic din el?