Teatru - Peretele

Din nou (la) teatru cu Lia Bugnar. Déjà vu cu pisica:

• O punere în scenă în afara tiparelor obişnuite: două poveşti şi două echipe de actori împart aceeaşi scenă (deşi cele două “tabere” nu interacţionează una cu cealaltă), lumina reflectoarelor mutându-se dintr-o parte într-alta, la propriu.

• Firul narativ este potenţat de numere de musical de ambele părţi ale scenei – peretele care le desparte există numai în titlu, insinuându-se de acolo în mintea spectatorului prin jocul de lumini.

• Texte OK-ish, haioase, pentru light entertainment, fără pretenţii de filosofie şi cugetări adânci, ancorate în realitatea imediată a personajelor (una dintre camere este ocupată de trei prostituate, care o moşesc pe o a patra, însărcinată).

• Din nou Marius Manole în rolul unui tânăr disperat (acum pe nume Vasea) să parvină cu banii altora – de astă dată moştenirea de la socrul său, pe care îl pândeşte să moară. O prestaţie OK, într-un rol care nu-l impune, însă, drept imaginea acestei piese, cum încearcă să-l vândă afişul.

• Din nou Maria Buză, foarte simpatică într-un rol care-i vine mănuşă.

• Din nou Anghel Damian, intrând mereu pe uşa care nu trebuie (confuzia între numerele celor două apartamente sugerate pe scenă e cea care declanşează decăderea lui Vasea).

• Şi, bineînţeles, din nou Lia Bugnar pe scenă, acum doar ca actriţă, lăsând-o pe Lia Bugnar regizoarea în culise.

Aşadar, o piesă care nu rupe gura târgului prin profunzimea ei, dar compenseză din plin cu ritm şi antren, astfel că Peretele se joacă de vreo zece ani (conform celor mai vechi recenzii pe care le-am găsit pe net). Ba chiar pandemia a trimis o vreme piesa în online, transformând-o practic în teatru de televiune, un experiment cu un succes remarcabil.

Pentru mine, interpretările care au ieşit în evidenţă au fost Gabriela Popescu (şi macabrul ei monolog din începutul piesei despre copiii născuţi pe jumătate) şi Florentina Ţilea – care face o confesiune muzicală despre Cadillac-ul pe care doreşte să-l primească de la tatăl ei.

Într-un final… se merită? Cu siguranţă. Atât doar că se vorbeşte fără perdea de curve, iar Lia Bugnar agită la un moment dat un dildău pe scenă to make a point – aşa că sunt unele rezerve pentru un public prea tânăr.