La băi, cu cântec înainte!
În weekend-ul ăsta prelungit am fost la băi, la Felix. Așa cum îi stă bine unui tânăr-viitor-pensionar-speranța-țării — acuma, până nu dă iama Ciolacu în fondurile de pensii strânse muncind pe bune.
Iar la Băi m-am întâlnit, din nou, cu Istoria și cu Războiul. De data asta, în varianta romanțată a cântecelor patriotice, așa cum îi stă bine unui 1 Decembrie petrecut alături de iubitori de muzică și de folclor.
Da, de 1 Decembrie eu nu: port ie, îmi pun stegulețe tricolore pe mașină, postez pe rețele de socializare imagini patriotice sau rețete tradiționale inexorabil românești.
Dar îmi place la nebunie când un rapsod de prin partea locul, în port popular, hâtru și cu voce de zornăie geamurile, ridică în picioare o sală-ntreagă de meseni și cântă toți într-un glas. Sigur, unii sunt patrioți de ocazie, îi recunoști după cum au întâmpinat evenimentul festiv în trening sau tricou, înlocuind emoția cu alcoolul — dar momentul are o forță nebănuită. Până la urmă, oamenii ăștia nu pozează pentru nimeni, nu caută să pară ceea ce nu sunt. Petrec pur și simplu, cu muzică populară din aia faină, cu iz de sat românesc și vremuri care nu se mai întorc. Și-n petrecerea asta, se ridică și cântă ca unul cântece patriotice. Bărbați, femei, copii. E o clipă de o frumusețe neprelucrată — și tot mai rară.
Treceți batalioane române Carpații!
Toate ca toate, dar când aud versurile astea mă ia cu furnicături. Pentru pacea de-acum, pe care nu știm s-o prețuim, nici măcar când în jur lumea o ia razna cu atentate, au murit oameni, unii plecați la luptă de bunăvoie — un sacrificiu de care nu știu câți am fi capabili azi; și sper nici să nu aflu.
Să trecem Carpații, ne trebuie Ardealul!
Mi-aduce aminte de bunica mea, care-și învăța elevii istorie, geografie, muzică și sensibilitate printr-un cântec. Apoi îi ducea în excursii și le arăta vreo trecătoare de munte pe unde acum vin urgiile naturii, însă altădată venea urgia omului.
Nevermore! cum spune corbul lui Poe.
Să rămână doar versurile. Și oamenii care să le prețuiască.
Un cântec istoric ne-aduce aminte
Că frații în veci vor fi frați.
Un cântec istoric bătrân ca unirea,
Voi compatrioți ascultați!
Un cântec istoric bătran ca unirea,
Voi compatrioti ascultați..
Treceți batalioane române Carpații,
La arme cu frunze și flori!
V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații,
Cu inima la trecători!
V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații,
Cu inima în trei culori…
Ardealul, Banatul, Crișana ne cheamă,
Nădejdea e numai la noi.
Sărută-ți, copile, părinții și frații,
Și-apoi să mergem la război!
Sărută-ți, copile, părinții și frații,
Și-apoi să mergem la război…
'Nainte, 'nainte, cu sabia-n mână,
Să ștergem hotarul nedrept!
Să trecem Carpații, ne trebuie Ardealul,
De-ar fi să ne-ngropăm de vii!
Să trecem Carpații, ne trebuie Ardealul,
De-ar fi să ne-ngropăm de vii…
…Dar îmi aduce aminte și cum o simplă moștenire poate scoate la suprafață tot ce-i mai urât în oameni — și frații nu mai sunt frați în veci.