Masca de carton

De 1 Decembrie — Ziua internațională a mâncatului de mere roșii, Ziua mondială a luptei împotriva SIDA, Ziua copilului în Haiti, Ziua ProTV-ului, dar și Ziua națională a României — eu nu: port ie, îmi pun stegulețe tricolore pe mașină, postez pe rețele de socializare imagini patriotice sau rețete tradiționale inexorabil românești.

Pentru toate astea există destule televiziuni și mult prea mulți politicieni.

Într-o Viață fără proști, lucrurile s-ar vedea mai degrabă așa:

Președintele se poartă ca o pizdă materialistă, vrea vacanțe-vacanțe-vacanțe. Guvernul e făcut din proști și hoți, Parlamentul din animale de circ care știu 7-8 cuvinte și se cred vorbitoare. Armata e praf și pulbere, poliția - și mai și, sistemul medical e zob, cel educațional o rușine, iar fiscalitatea o agresiune permanentă. Ieri s-a anunțat că datoria publică a depășit jumătate din PIB. Ce pula mea e de sărbătorit? Ar trebui să purtăm doliu.

(merită să cauți blogul ăsta pe Substack, pentru figuri de stil “pe direct” dar mai ales conținut retro)

Cum ar veni, a picat înțelegerea, adică asta: eu trăiesc și muncesc full-time în România și-mi cheltui cea mai mare parte a banilor aici (de voie, de nevoie), iar România, prin statul român, se străduiește să-mi facă viața mai bună, sau (mai degrabă) nu pune piedică eforturilor mele pentru mai bine — ca astfel să mă bucur că sunt român în fiecare zi.

Știu, e o înțelegere care poate exista doar în mintea unui naiv unuia ca mine, care crede, spre exemplu, că învățământul trebuie să fie un pact între profesor și părinte cu unicul scop al dezvoltării copilului.

În România, ultima grijă a sistemului este cetățeanul. Dacă vrei să-i strici ziua unui funcționar din administrația publică, pune-l să facă ceva pentru cetățean. Și fiindcă pomeneam de învățământ, observ cum și cadrele didactice se transformă tot mai mult în niște funcționari al căror unic scop e să ponteze norma de ore.

• DISCLAIMER: E o generalizare, desigur. În mod cert sunt și funcționari și învățători și polițiști și alții care își înțeleg pe deplin menirea și acționează în consecință. Dar sunt din ce în ce mai puțini, devenind din ce în ce mai mult excepțiile și nu regula.

Ca o metaforă întâmplătoare (sau nu) a României intrate în zodia miserupismului, în maxi-weekend-ul dintre noiembrie și decembrie, românii au plecat în city-break la Budapesta, ori au umplut spa-urile și parcurile acvatice ungurești din apropierea graniței — deși România nu e chiar ultima peșteră întunecată și se găsesc aici destule de văzut, de făcut și de mâncat… Dar tot aici te lovește și

[…] îmbinarea de neomenie și birocrație care dădea neomeniei o înfățișare și mai neomenoasă.

(Erich Maria Remarque, Soroc de viață și soroc de moarte)

România zilelor noastre pare că există mai mult pe hârtie, condamnată parcă de celebrul Mircea, fă-te că lucrezi! scăpat din studioul de televiziune care transmitea în direct fake-ul care a fost Revoluția din 1989, cu teroriștii închipuiți care voiau să încercuiască Televiziunea, când adevărații agresori erau deja în ea. Noroc că mai târziu s-au turnat “pe bune” Die Hard și Home Alone — și alea au devenit filmele clasice de Crăciun.

Atunci de ce n-ar fi și 1 Decembrie o mască de carton, pe chipul fără identitate al statului fără oameni de stat și fără cetățeni — dar plin de descurcăreți?