Foto-jurnal de călătorie: Veteranul (apr. 2010)

Primăvară. Ne îndreptăm spre Constanţa, pentru un Paşte ca niciunul până acum: la malul mării. Mergem pe acelaşi drum pe care, cu 15 ani înainte, porneam cu ai mei în aventura fiecărei veri: o săptămână la mare. Atunci conducea taică-miu o Dacie 1310, cu care mi se părea că zburăm când atingea 90 km/h (rar). Acum conduc eu — tot o Dacie, dar Sandero, un fel de navă spaţială pe lângă străbunica ei, de la bordul căreia totul ar părea încremenit dacă am merge cu 90 km/h.

În drumul nostru către mare, Mausoleul de la Mărăşeşti era un reper important, pe măsura alurii sale impunătoare. Când plecam, tunurile sale ne urau drum-bun spre lumea largă. Când ne întorceam, ne întâmpinau ca pe-o echipă de cercetaşi ce se întoarce acasă din pământurile necunoscute ale sudului. Dar niciodată nu ne-am oprit să-l vizităm.

Acum hotărâm să reparăm omisiunea asta.

În aerul încă rece al dimineţii care se predă soarelui tot mai insistent, monumentul ne întâmpină cu liniştea şi solemnitatea aducerii aminte. În 1917, la Mărăşeşti au căzut în luptă peste 20.000 de soldaţi şi ofiţeri români — în Marele Război care trebuia să pună capăt tuturor războaielor şi a eşuat lamentabil. După numai 20 de ani, în 1938, când a fost inaugurat Mausoleul, omenirea deja era cuprinsă de scânteile din care avea să erupă cel mai devastator conflict pe care l-a cunoscut vreodată.

Pe măsură ce ne desprindem de strada care vuieşte necontenit, seninul cerului presărat cu nori de vată albă, iarba ce încă-şi caută verdele crud, luându-se la întrecerele cu aleile nisipii şi piatra bătută de vreme şi vremuri a mausoleului se topesc într-un pastel luminos şi cald, ca şi cum natura ar încerca să facă uitat întunericul rece al morţii care s-a lăsat aici odată.

Pe treptele monumentului stă un bătrânel. E încărcat de ani, dar se ţine drept şi gulerul tare al cămăşii ce răzbate de sub bluza din flanel îi conferă o eleganţă distinsă. Sub braţ are câteva cărţi despre istoria locului — după cum desluşesc câteva cuvinte pe coperţi. Pare un pitic faţă de construcţia uriaşă, dar privirea lui învăluie colosul de piatră, ca şi cum cei doi ar avea să-şi spună lucruri numai de ei ştiute.

E un profesor de istorie îmi spun. Sigur, nu mai predă, însă un om de litere nu poate deveni vreodată un fost om de litere. Privesc în jur, dar nu-l pot lega de nimic care să explice cum a ajuns acolo: nu e niciun autocar, niciun grup de seniori în excursie, nicio familie care să-şi aştepte bunicul. Ca şi cum existenţa lui s-ar lega de mausoleu, nu de lumea din afara lui… Undeva în minte îmi rămâne agăţat un semn de întrebare, dar n-are sens să-i tulbur pacea bătrânelului.

Câteva clipe mai târziu, văzând că scot aparatul de fotografiat, se apropie el de mine. Ar vrea să aibă o fotografie cu el şi cu monumentul, devenit a doua casă a tatălui său, căzut în luptele de la Mărăşeşti. El însuși e veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, singurul supravieţuitor al unui grup de “prieteni mai tineri decât eşti matale acuma, care, de voie, de nevoie, am plecat pe front”.

Am plecat la luptă – pentru patrie şi pentru neam, ni se spunea. Dar, odată ajunşi acolo, în linia întâi, cred că luptam pur şi simplu ca să ne scăpăm pielea… Acuma, stând singur aicea, mă gândesc că n-am făcut o treabă prea grozavă…

Când eram mic, erau la mare căutare Povestirile istorice ale lui Dumitru Almaș. Pe copertă, sub un cer senin — parcă mereu acelaşi, al istoriei chinuite dar neîndoios glorioase a poporului român — vreun personaj istoric se pregătea întotdeauna de o nouă izbândă pentru cărţile cronicarilor. Ochii bătrânelului au exact aceeaşi culoare cu cerul ăla, dar în lumina lor nu se regăseşte triumful care ni s-a predat la orele de istorie. E privirea unui soldat de pe front, nu din cărţi, pentru care nu este nicio strălucire în vieţile curmate fără sens.

Bătrânelul a dispărut; era doar un văl înşelător peste un bărbat cum eu n-am să fiu vreodată. Simt că, într-un fel, pentru el viaţa s-a oprit puţin câte puţin acolo şi atunci, pe front, pe măsură ce sufletele unor băieţandri scăpau rând pe rând spre veşnicie.

Nu-mi vine să mai plec. Simt că am atâtea de aflat de la veteranul trecut bine de 80 de ani (după socotelile mele sumare). Dar am făcut pozele şi noi avem un drum lung în faţă.

Cum fac să-i parvină fotografiile?... Am nevoie de internet ca să-i trimit imaginile digitale, bunicul îmi spune că lumea aceea nu-i a lui şi că va trebui să ne descurcăm doar cu o adresă. Îi las numărul meu de telefon. Nu ştiu cu ce l-aş putea ajuta, dar îl rog să mă sune dacă apare vreo problemă în drumul lui spre casă. Îmi mulţumeşte şi mă roagă să nu-mi fac griji, că nu se va rătăci şi pentru o clipă mă întreb din nou dacă bătrânul soldat n-a venit, de fapt, din mausoleu, primind voie să păşească în lumea celor vii…

Câteva zile mai târziu, reveniţi acasă, tipăresc fotografiile, selectez şi înrămez două dintre ele. Una color, cu el (cea de mai sus) – şi una alb-negru, cu mausoleul (cea de mai jos). Le împachetez cu grijă şi le trimit la adresă, cu confirmare de primire, alături de câteva rânduri.

Apoi nu se mai întâmplă nimic. Confirmarea de primire nu se întoarce. Rămân cu bucuria unei fapte bune, făcută fie și pentru o fantomă din trecut…

Până când un telefon mă găsește în mașină. Abia apuc să răspund, că o voce de femeie mă repede și mă ia la rost: cine sunt eu, ce treabă am cu tatăl ei, cum îmi permit să-i scriu… nu cumva am pus și eu ochii pe casa lui?

Îi povestesc foarte calm — și mult mai pe scurt — toate cele de mai sus. La o adică, mă întorc dintr-o deplasare și nu-mi strică un tovarăș de drum. Închei spunându-i femeii că nu cunosc alte detalii despre persoanele implicate în discuție, sunt și vreau să rămân un străin care a vrut numai să facă o bucurie unui bătrânel prin care istoria încă trăiește. Cuvintele mele cad pe lângă. Femeia latră efectiv o nouă șarjă și-mi închide telefonul în nas.

Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, bănuiesc.