Gânduri despre teatru ale unui profan

Da, ştiu, lumea moare de grija ruşilor, americanilor şi ucrainenilor (în orice ordine vreţi, dar cu ucrainenii mereu la coadă, din câte se pare) – şi Cronicarul se-alintă filozofând despre teatru.

Ce-i rău în asta? Poate tocmai de asta ai nevoie acum, când toată lumea strigă a panică (despre care scrie foarte bine Alex Enăşescu): de niţică linişte, să-ţi poţi auzi gândurile şi să-ţi reaminteşti că eşti om, deci poţi gândi cu mintea ta într-o lume care te asurzeşte (ca să poată ea gândi pentru tine) şi te abrutizează (fiindcă te vrea o dronă castrată emoţional). Din toată gălăgia din jur, abia a răzbătut ieri că l-am aniversat de Brâncuşi. A scris despre asta Roxana Farca – un material cum greu ai să găseşti în presa noastră de consum. O presă cu titluri la limita paranoiei, exact aşa cum jurnalismul pe bune, aşa cum îl înţeleg eu, nu face. Dacă vrei să citeşti o non-isterie despre ruşi, americani şi ucraineni, vezi la Sebastian Dracopol.

Prin urmare, ca să răzbaţi prin vacarmul acestor zile, cel mai important este să nu uiţi de tine însuăţi (pun intended; vă prindeţi voi, fete şi băieţi). Aşa că eu am ales să scriu despre teatru.

---

Cu toată înclinaţia ei spre arte, M. nu m-a dus niciodată la teatru. M-a familiarizat cu sala Ateneului din Bacău de mic, dar scena Teatrului Bacovia am văzut-o prima dată în liceu.

Hoţul de mărgăritare cred că se chema piesa. Cumva, printre tirurile cu boabe de cafea şi pipăielile pe întuneric, toată clasa a urmărit-o – şi am dezbătut-o cu încântare a doua zi la şcoală.

Plăcerea pentru teatru am descoperit-o cu O. (mătuşa mea şi sora lui M.) în facultate. când o însoţeam de câteva ori pe an la Naţionalul din Iaşi.

Consumator de teatru am devenit din 2011. Începeam anul într-o nouă bancă, pe un salariu de 3.100 de lei şi mi se părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de-un picior.

Pe lângă teatru, în 2011 lumea şi-a deschis larg uşile. Am văzut Praga, Bruxelles, Bruges, Barcelona şi Salou şi acela a fost A Good Year (ca să strecor şi o recomandare de film bun).

Am reuşit, în măsura permisă de doi copii mici, să văd pe scenă numele consacrate ale teatrului românesc (nu le înşir, ca să nu transform însemnarea într-un pomelnic), iar de 4-5 ani mă bucur că generaţia nouă are ce arăta.

Cei de la Divertis reclamă că politicienii români au răpit comedia şi au făcut-o prizoniera lor în Parlament, siluind-o şi transformând-o în ceva respingător. Astfel, teatrul rămâne una dintre puţinele manifestări cu public unde umorul este construit pe caracter şi situaţie, cu migală – nu doar aruncat trivial între ochi, cum se întâmplă la show-urile de stand up –, unde râsul e autentic, spontan şi binefăcător (desigur, dacă piesa e bine scrisă şi la fel de bine jucată), nu doar o reacţie disperată la un reportaj cu maimuţe, pisici şi politicieni.

Teatrul urcă undeva deasupra cotidianului, privind lumea critic, cu ironie, cu amuzament, ori cu o sensibilitate răvăşitoare (cum reuşesc Oana Pellea şi Marius Manole în Oscar şi Tanti Roz) – dar până să ofere toate astea publicului, teatrul îl pedepseşte mai întâi. Cel puţin în Iaşi o face:

• Preţul a două bilete la Naţionalul ieşean, pentru un spectacol cu actori din Bucureşti, a urcat într-atât (spre 100 de euro), încât uneori mă întreb dacă nu cumva cei care-mi văd însemnările despre o piesă sau alta cred că le scriu doar ca să mă laud…

• Teatrul Naţional e o clădire impozantă pe dinafară, uluitoare şi intimă la interior – dar are o scenă deplorabilă. Mirela Oprişor era să-şi rupă tocul de două ori aseară, pe suprafaţa denivelată, zgâriată, degradată, peticită cu bandă adezivă ici şi colo.

  Sala Victoria a fost reintrodusă recent în circuitul cultural – fără instalaţie de climatizare. Casa de cultură a studenţilor e neschimbată, cred, din anii ’80 – dar suspectez că se vrea să rămână aşa pentru un plus de autenticitate la spectacolele lui Fuego şi de nostalgie la spectacolele Divertis.

  Faţada spartă a Teatrului Luceafărul poate să spună poveşti de război, la doi paşi de modernul Palas.

  Sala Polivalentă e o ruină care s-a făcut de tot râsul când gamerii de la Campionatul Mondial de eSports se sufocau de căldură în plină vară – nu ştiu cum au ajuns organizatorii la concluzia că, după Bali, cel mai bun loc pentru evenimentul lor a fost la Iaşi.

  În Casa de cultură a sindicatelor nu am păşit niciodată, dar îmi închipui că e tot un vestigiu comunist. În zona aia de oraş, oamenii au nevoie de Jumbo, nu de cultură.

Cu asemenea dărăpănături şi cârpeli, mă distrează foarte mult când mai găsesc câte o recenzie online care vorbeşte despre decorurile unei piese. Ca şi cum câteva schele şi nişte pereţi de rigips ar face diferenţa. Teatrul românesc încă are norocul unor actori atât de buni, încât au nevoie numai de o regie isteaţă şi un schimb de replici deştepte ca să prindă publicul în povestea lor. Teatrul încă mai ştie să spună poveşti şi asta înseamnă că nu e totul pierdut, fiindcă poveştile sunt cele care i-au adus pe oameni împreună de-a lungul timpului şi i-au ajutat să răzbească prin istorie.

Poveştile construite şi spuse inteligent, lăsând apoi spectatorul să le discearnă înţelesul. Nu poveştile gata mestecate, care se cer doar înghiţite, care încep cu Erau odată un american, un rus, un francez şi un ucrainean…

Cândva, în bancurile astea erau şi un neamţ, şi chiar un român. Dar primul s-a îmbolnăvit de gripă (cred că Hitler se răsuceşte în mormânt când aude câtă gălăgie face în loc Macron, der Französisch), iar ultimul a devenit atât de ridicol, încât bancul şi-ar pierde farmecul înainte de-a fi spus.