Povestea

Povestea este prima reprezentaţie Divertis, cu trupa în formaţie completă (more or less), pe care am văzut-o live. Evenimentul la scară redusă din aprilie a fost doar un preambul.

Cuvântul cheie mai sus este  reprezentaţie, fiindcă duse sunt show-urile de altă dată, veritabile evenimente culturale pentru oraşele care le găzduiau. Da, umorul inteligent, înţepător dar lipsit de agresivitate – şi, prin urmare, agreabil –, nu a dispărut, scânteia e tot acolo. Însă, 43 de ani mai târziu (după estimarea lui Toni Grecu), impetusul s-a stins. Povestea Divertis este acum încărcată de nostalgie şi de priviri spre trecut, cu referinţe pe care doar publicul de-atunci le mai înţelege.

Prin urmare, Povestea va rămâne, cel mai probabil, singura reprezentaţie Divertis, în formulă completă, pe care am urmărit-o live. Ca să păstrez în amintire mai degrabă luminile, şi mai puţin umbrele, acestei experienţe umoristice. Mi-a plăcut foarte mult cum arăta pe scenă Cătălin Mireuţă; ceva din privirea lui, însă, îmi spunea că nu mai cu totul acolo, pe scenă.

Spectacolul s-a jucat cu casa închisă şi m-am bucurat, fiindcă divertişii asta au urmărit: un protest (cu) public. Băieţii deveniţi bunici reclamă oricui vrea să-i asculte că au fost furaţi:

Ne-a fost furată comedia! Ne-a fost luată de pe scenă şi dusă în politică şi în Parlament. Iar târâtă acolo, a fost siluită, violată şi transformată în ceva respingător – de nişte oameni pe care nu-i mai crede nimeni.

Mă aşteptam să fie sold-out, fiindcă Divertis sunt încă mult deasupra mediei comedianţilor care urcă azi pe scenele din România. Iar fotografia de grup prin care oamenii aceştia îşi promovează spectacolul e un suvenir elegant pentru Colţul cronicarului:

Acestea fiind spuse, experienţa Divertis a fost interesantă şi în afara scenei. La un scaun mai încolo de mine, un tip corpolent trăia evenimentul într-un alt plan existenţial. Simplele aplauze nu-i erau suficiente să-şi exprime entuziasmul la intrarea lui Toni Grecu în scenă. Îşi lovea mâinile una de alta ca într-un ritual de invocare a tunetelor şi fulgerelor. Mai târziu, în timpul monologului prezentatorului, am crezut că o trosneşte pe nevăsta-sa, aflată între noi. Apoi părea că vrea să-şi smulgă părul din cap. Ori neveste-sii. Ori vecinului din faţa lui. La un moment dat, hohotea pur şi simplu în lacrimi, la o replică destul de slăbuţă.

În spatele meu, un nene trecut de 50 de ani râdea zgomotos la orice glumiţă, după care o repeta cu voce tare prietenului de lângă el, ca un ecou al celor spuse pe scenă.

La final, părăsind sala, o cucoană cu părul mov (mereu m-am întrebat de ce, după o anumită vârstă, femeile fac o fixaţie pentru culoarea asta) declama cu vădite regrete iliesciene:

– Râdem noi, că-i băiat fain Cristi (Cristian Greţcu, interpretul consacrat al fostului preşedinte), dar Iliescu a fost un om… Noroc cu el la Revoluţie!

Ca şi cum momentul Decembrie ’89 n-ar fi fost o revoluţie furată tocmai de preferatul ei, pe care versiunea postumă a lui Ceauşescu (în viziunea lui Ioan T. Morar) îl acuza neîncetat de trădare pe scenă.