Workarounds

Cum reuşeşte internetul să nu distrugă cultura

O sută de euro ajunge o seară în doi la teatru, la o piesă aflată în turneu naţional, fără să mai punem la socoteală Uber-ul (că pe tramvai – cu o staţie în faţa blocului şi alta chiar lângă Naţional – nu te poţi baza, iar serile sunt încă prea răcoroase pentru plimbarea de o oră dus-întors).

Cincizeci de euro ajunge o ieşire cu familia la film, în weekend (că-n timpul săptămânii e peste mână), punând la socoteală şi "troaca" de popcorn şi găleata de suc – că deh, nu mergi în fiecare zi, şi nici măcar în fiecare săptămână, iar ochii văd şi inima cere, mai ales când eşti un puşti de 10-12 ani.

Iar preţul unei cărţi bune se învârte în jurul a zece euro (ca să nu spun că porneşte de la suma asta).

Se pare, deCI, CĂ CUltura devine un moft, if you get my alliteration.

Barometrul de consum cultural publicat în 2024, cuprinzând date statistice adunate în 2023, arată că:

• Două treimi dintre români nu merg la cinematograf (un procent asemănător cu vremurile pre-pandemice).

• Numai un sfert dintre români vizionează măcar o piesă de teatru într-un an.

• Mai bine de jumătate dintre români nu au citit nicio carte în ultimul an.

66%, 25%, 57%. Pentru a înțelege semnificația exactă a acestor procente trebuie înțeleși parametrii și limitările demersului statistic.

I should know, SPSS-ul a fost una dintre pietrele de încercare ale studenției, iar statistica a fost singura restanță din facultate – lăsată intenționat, tocmai ca să înțeleg mai bine subterfugiile unei materii care-i ademenește pe curioși cu tabele, grafice și plăcinte colorate. Povestea s-a încheiat cu o propunere de a mă alătura catedrei de statistică după absolvire… și nu-mi dau seama dacă am pierdut sau am câștigat refuzând-o. Tot ce știu e că, la momentul respectiv (2007), m-ar fi făcut și pe mai departe dependent de banii alor mei.

Spre exemplu, evaluând accesul românilor la filme, teatru și cărți, doar la o primă vedere trebuie ținut cont de împărțirea pe vârste a populației (cele două extreme, foarte tânără și foarte bătrână, nefiind relevante), precum și de împărțirea între urban și rural, satul românesc fiind practic lipsit de cinema, teatru sau bibliotecă.

Așadar, nu doar prețul influențează consumul de cultură. Însă reţinem că prețul e un criteriu foarte important pentru români – și suficient pentru ideea acestui articol: cultura is playing hard to get.

Prin urmare, românii trebuie să găsească workaround-uri. Așa se spune acum, elevat, la corporație. Înainte, la cooperativă, era mai intuitiv: îți dădeai seama că trebuie să te descurci, ca să nu mori prost.

Așa că pentru filme există, din vremuri arhaice, torrenții (torrentele?) și, mai nou, platformele de streaming. Primele sunt pentru nostalgici cei care știu ce caută, celelalte pentru cei care doar vor să-și omoare o oră-două din viață (ori sunt dispuși să cheltuie 30 de minute în plus ca să dibuie ceva ce merită văzut).

Pentru teatru există câteva canale de YouTube cu un repertoriu excelent de înregistrări radiofonice ale unora dintre vocile emblematice ale scenei românești.

Iar pentru cărți există circuitul lor în piaţa secundară, sau versiunile electronice (cele oficiale, mai ieftine decât opțiunile tipărite, ori variantele gratuite, unele de foarte bună calitate, rezultat al inițiativelor independente de digitalizare, considerate de unii clandestine). Există, desigur, şi bibilioteci şi anticariate, dar nu ştiu cât pot fi luate ele în calcul în afara oraşelor.

Deci filmul, teatrul şi cartea îşi păstrează un minim de relevanţă pentru publicul român într-un context mai degrabă underground. Ceea ce unii numesc piraterie este pentru mulţi alţii singura opţiune pentru a-şi hrăni dorinţa de cunoaştere şi a-şi lărgi orizonturile minţii – o mişcare de rezistenţă imposibilă în absenţa internetului, îngerul care ţine în viaţă îndemnul la cultură, al cărei demon tot el este, cu algoritmii care propovăduiesc îndobitocirea pe reţelele culturale.

În încheiere, dacă mă întrebaţi unde mă situez în jocul de lumini şi umbre al culturii, sunt exact acolo, în mijloc. Cinematograful singur nu mi-ar fi putut trezi pasiunea pentru filme. Înregistrările de teatru radiofonic sunt un tovarăş la care mă întorc frecvent. Iar numărul de rafturi din biblioteca mea nu poate ţine pasul cu apetitul meu pentru citit. Dar recunosc că, oricâte volume digitale aş aduna în memoria reader-ului meu, senzaţia de a răsfoi o carte şi de a simţi mirosul de hârtie tipărită este de neînlocuit.

Dacă aţi reuşit să mă urmăriţi până aici şi credeţi că mai aveţi răbdare, vă propun un articol mai vechi, despre rezistenţa hârtiei şi despre cum mai multă informaţie nu înseamnă neapărat mai multă cunoaştere.