Circuite

Lumea este plină de circuite.

Prima dată am învăţat despre circuitul apei în natură. O informaţie foarte utilă când ne pişam prin boscheţii din curtea blocului; ne făceam să ne simţim ca nişte ecologişti.

Apoi am aflat despre circuitul unei globule roşii în organismul uman. Probabil globulele noastre rămăseseră blocate undeva între picioare. Doar aşa se putea explica satisfacţia cu care pălmuiam peste buci tipele sexoase care treceau pe stradă.

Circuitele electrice ni se păreau cele mai inutile, într-o lume plină de becuri sparte. Doar dinamul de la bicicletă a generat ceva interes, efemer ca o scânteie. Nu era nimeni nebun să iasă cu bicicleta pe-afară noaptea.

La televizor am văzut, mai întâi alb-negru, apoi color, un circuit de Formula 1 – şi zeci de mii de oameni ţinuţi în spatele unor garduri, bucuroşi că se aflau acolo, bătuţi în cap de soare ori spălaţi de ploi.

În şcoala generală am întrezărit prima dată că există şi un circuit al cărţilor. Manualele pentru următorul an şcolar erau primite moştenire de la elevii mai mari, împreună cu frânturi din spiritul înaintaşilor: vreo pulă mâzgâlită obscen pe hârtie, versuri chinuite de dragoste fără speranţă pe o margine de foaie, sau mărturii din memorialul durerii şcolăreşti (am scris despre asta aici).

Am uitat de el după ce-am ieşit din sistemul de învăţământ. Însă l-am redescoperit odată ce m-am mutat în propria mea casă – când am înţeles că rafturile unei biblioteci pe un perete reprezintă un spaţiu finit, care poate acomoda un număr limitat de cărţi – şi m-am convins de necesitatea lui pe măsură ce F. şi S. au început să citească.

Mă îndoiesc că ei doi se vor întoarce iar şi iar la vreo carte, cum am făcut eu cu Cireşarii şi cu toate volumele de legende nemuritoare ale lumii (pe unele dintre acelea nici nu le-ar mai înţelege, limbajul lor arhaic devenind indescifrabil pentru copiii secolului 21). Şi cred c-ar fi păcat s-o facă: poveşti nenumărate, mereu altele, sunt acum accesibile de-a lungul şi de-a latul mapamondului; să rămână ancoraţi de aceleaşi repere, să nu-i permită imaginaţiei să zburde alături de cea a copiilor lumii ar fi, în fapt, o mare pierdere.

Astfel încât cărţile trebuie să vină şi să plece. Trebuie să poposească în bibliotecă, pe birou, pe noptiera de lângă pat (pe-un raft la baie nu; pe budă se citeşte mult, dar nu-i de ţinut cărţi acolo), să-şi odihnească paginile şi coperţile, să-şi descarce bagajul de cunoaştere şi emoţii în mintea oamenilor – şi să plece apoi mai departe, în căutarea altor oameni.

Dacă nu, o carte pe un raft are mari şanse să devină ca un mormânt într-un cimitir. Uitată, nemişcată, bună numai să adune praful.

De asta nu m-am supărat când mi s-a spus că am dat pe degeaba cele şase cărţi pe care le-am vândut săptămâna asta cu 160 de lei.

Banii ăştia nu mi-ar fi ajuns pentru cele mai scumpe două dintre ele atunci când le-am cumpărat – iar cartea cea mai ieftină costa mai mult de 27 lei, preţul pe bucată ce rezultă din suma de mai sus.

Dar eu m-am simţit bine ştiind că am ajutat circuitul cărţilor în natură să nu se oprească. Şi pot să-l ţin în continuare în mişcare, cumpărându-mi cu banii primiţi încă vreo trei cărţi, pe care să le dau şi pe ele mai departe, ca apoi să-mi mai iau una. Dacă trag linia, zece cărţi la preţ de şase înseamnă un discount deloc rău.