Povestea unei adicții: 24. Alternative

Când, în școala generală, primeam manualele pentru noul an școlar, era un moment cu o emoție aparte. De cele mai multe ori, cărțile erau lăsate moștenire de elevii mai mari — astfel că, odată cu materialele de studiu, primeam și frânturi din spiritul înaintașilor, imprimate în mâzgâlelile sau adnotările de pe pagină.

Unii îmbogățeau ilustrațiile cu ochelari, bărbi și mustăți dubioase. Alții lăsau notițe prețioase pe marginile paginilor. Inevitabil, te poticneai și de câte-o “pulă” aruncată obscen pe hârtie. Odată găsisem un bilețel de dragoste cu câteva versuri:

Și dacă neoane reci se sparg de șine,
Eu nu voi renunța la tine.
Vreau să te răpesc cu-n tren de noapte,
Să fugim departe,
Dincolo de curcubeu —
Pentru tine să fiu doar eu,
Să ne iubim până la capătul timpului
Și să dăm viață visului.

Dar cel mai impresionant a fost un manual de română, în care Scrisoarea III devenise un memorial al durerii. Ultima pagină a lecției era pe jumătate goală și primise următoarele însemnări:

Pașcanu e o vacă dementă! (an neprecizat)

1996: Tocmai am scos 9 la ascultare la Pașcanu. Sunt profesor!

1997: Bag pula! N-am trecut de 7, nici la oral, nici la teză!… Tot la Pașcanu.

1998: Eu am copiat în teză la Pașcanu. Nici nu s-a mai chinuit să-mi dea notă.

Cum și eu făceam româna cu Pașcanu, iar ascultarea la Scrisoarea III fusese o experiență brutală, încheiată cu jumătate de clasă în lacrimi și jumătate înjurând și blestemând, am adăugat propriul meu testimonial:

1999: Baiazid, băiatule, dacă-l rupeai oleacă pe Mirciulică, ne făceai tuturor viața mai ușoară…

Nu știu dacă lanțul mărturiilor s-a oprit la mine, fiindcă am trecut la liceu, unde totul s-a schimbat.

Din clasa a noua, manualele erau de la an la an altele, numindu-se acum “alternative”. Te puteai aștepta să găsești într-o singură școală tot atâtea variante de manual câți profesori predau acolo.

În ceea ce privește literatura, am sărit de la obsedantul Eminescu direct Pe culmile disperării lui Cioran, iar de-acolo l-am căutat pe Homo Ludens al lui Johan Huizinga (prima carte a un olandez mai degrabă obscur, al cărui cel mai mare succes a fost abia a șaptea, și ultima, lucrare publicată).

Am fost singurul din clasă îndeajuns de nebun s-o citească din scoarță-n scoarță. Proful spunea că nu strica să cultivăm eclectismul în materie de gusturi literare — și manualul pe care îl alesese mergea tocmai în direcția asta. Eu i-aș fi răspuns că, indiferent câte cuvinte pretențioase ar fi aruncat înspre noi, treaba rămânea tot un ghiveci aiuritor și enervant.

Da, la română aveam un prof care știa de Huizinga. Așa cum la informatică aveam o profă care știa să dicteze din caietul unui student la facultatea de calculatoare… Erau suplinitori, roluri episodice în filmul nostru de liceeni, incapabili să modeleze în vreun fel o clasă de elevi, fiindcă abia se descopereau pe ei înșiși. Noi le spuneam “alternativi”, în ton cu manualele pe care ni le indicau, fără să știe nici ei prea bine de ce… Dar, dincolo de catedră, erau oameni tineri și haioși — mai puțin profa de info, ce rămânea o nesuferită și în afara timpului regulamentar de “joc”.

În clasa a zecea, ca într-un joc nevăzut de Twister, proful a plecat și în locul lui a venit o ea — profa a plecat și în locul ei a venit un el. Alți tineri, alți supleanți, alte featuring-uri trecătoare

La prima vedere, cel puțin.

Ea era mai tânără decât predecesorul său, prin urmare se cobora mai ușor la nivelul nostru. Și era pasionată de Eminescu. Nici măcar teza în care i-am argumentat că Dionis, Zburătorul și alte asemenea erau doar nălucirile unui drogat intrat în sevraj n-a făcut-o să se îndoiască de credința ei. Mi-a pus 7 (șapte) și s-a declarat dezamăgită de mine… Câteva săptămâni mai târziu, în spirit de frondă, la preselecția pentru olimpiada națională de română, am dus un eseu despre Eminescu în exact aceeași direcție și m-am întors “acasă” cu un 8 (opt).

El era ceva mai în vârstă decât înaintașa lui, așadar mai bine pregătit să ne înțeleagă și fără să se coboare la nivelul nostru. Nu era de formație profesor, dar avea mintea unui inginer, astfel încât am început și noi să înțelegem Pascal și programare — mai puțin Oz, care se încăpățâna să rămână pe lângă subiect… În afara școlii, proful era omul pentru o miuță sau un grătar, mereu cu aceeași bucurie de a se afla printre tineri și fără ca experiențele din timpul liber să deterioreze în vreun fel actul pedagogic.

I-am adoptat repede pe cei doi. Ea era de gașcă, el era “băiețaș”. Erau tineri, eram tineri și experimentam unii pe alții. La orele lor nu se chiulea în baza unui gentlemen’s agreement tacit, câștigat de ambele părți.

Cu ei doi și cu la fel de tânăra dirigintă care ne preluase la începutul clasei a zecea, a fost doar o chestiune de timp până să se nască ideea.

Mai întâi, cineva a aruncat-o în glumă. După care trei profi — de română, informatică și geografie — au descoperit că au o pasiune comună. Apoi am început să visăm cu ochii deschiși, deturnând orele către subiectul devenit obsedant (mult mai bine aşa, decât cu Eminescu). Până când soluția a devenit inevitabilă: trebuia să mergem în excursie. Pe munte. Să urcăm Ceahlăul… Apoi cineva a propus să rămânem peste noapte pe platou, la Dochia, și totul a explodat într-un delir colectiv. Era bătut în cuie, trebuia să se întâmple, nu exista alternativă.

Ușor-ușor s-au conturat toate elementele organizatorice, începând cu data: un weekend din aprilie. Și nu oricare, ci fix ăla cu ziua mea. Atunci a luat-o mintea mea razna.

Nimic nu sudează mai bine o prietenie decât câteva zile petrecute împreună într-o excursie. Ultima dată când îmi spusesem asta, ieșise un fiasco total cu Oz — și de-atunci nu mai căutasem niciunul mai mult. Dar între timp căpătasem amândoi experiența unui an deja de relație sinuoasă, știam să nu mai dăm cu piciorul lucrurilor frumoase din cauza unor copilării. În plus, era ziua mea, ce moment putea fi mai nimerit ca să reaprind flirtul? De data asta avea să fie bine. Trebuia să fie bine. Nu exista alternativă.

Astfel încărcat cu o speranță apărută de nicăieri, am așteptat-o pe Oz după ore, separându-ne de la bun început de ceilalți pe binecunocutul drum spre casă. Când am ajuns la blocul ei, mi-a spus simplu că urcatul pe munte era un efort prea mare pentru ea — deci nu avea să meargă în excursie. Până la urmă, în spatele veșnicelor ei scutiri de la ora de sport era și un motiv medical real.

Dintre toate scenariile posibile, ăsta era singurul pe care nu-l prevăzusem. Lupta era pierdută înainte să înceapă — nu părea să mai înceapă vreodată — şi toată agitația din jurul excursiei mi s-a părut dintr-odată fără sens.