Mai multă informație, mai puțină cunoaştere
Gândurile altora despre alții
Am avut norocul ca în perioada asta de tranziție de la un an la altul să-mi iasă în cale — din surse complet independente și neștiutoare una de alta — două cărți bune. Despre una am scris deja, cealaltă urmează cât de repede. Ambele reunesc articole publicate în diverse cotidiane și reviste. Ambele vorbesc despre mersul deviant al lumii zilelor noastre și, în acest context, ambii autori vorbesc și despre ce au scris alții.
Mai jos este un mash-up între două asemenea articole care se completează foarte bine pe tema cărților într-o realitate tot mai conectată și mai dependentă de internet:
Mario Vargas Llosa, în cotidianul spaniol El País (iulie 2011), despre cartea The Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains (Superficiale: Ce face Internetul cu minţile noastre), publicată de Nicholas Carr.
Alexandru Călinescu, în revista România literară (februarie 2022), despre eseul Apologie du livre (Apologia cărții) al lui Robert Darnton.
Așadar, doi scriitori despre alți doi scriitori — prin filtrul unui cititor. What could go wrong?
Warning: e un text mai lung decât de obicei, dar are ritm… zic eu.
Nicholas Carr a studiat literatura la Dartmouth College și la Harvard University şi […] în tinerețe a fost un împătimit cititor de cărți bune. Apoi, așa cum s-a întâmplat cu toată generația lui, a descoperit computerul, Internetul, realizările marii revoluţii informatice a timpului nostru — și și-a dedicat o bună parte din viață folosirii tuturor serviciilor online și navigării zi și noapte pe Internet, ajungând un profesionist și un expert în noile tehnologii de comunicare și scriind despre ele pe larg, în prestigioase publicaţii din Statele Unite și Anglia.
Într-o bună zi și-a dat seama că încetase să mai fie un cititor atent, ba mai mult, aproape că nu mai citea. Atenţia i se risipea după o pagină sau două dintr-o carte și, mai ales dacă era o carte complicată căreia trebuia să-i acorde multă atenţie, îi răsărea în minte un fel de refuz nelămurit de a mai continua efortul intelectual. Iată cuvintele lui:
Îmi pierd concentrarea și pierd firul, încep să mă gândesc la altceva. Mă simt de parcă trebuie să-mi târăsc creierul neatent înapoi la text. Lectura adâncă în care înainte mă cufundam firesc s-a transformat într-un efort uriaș.
Îngrijorat, a luat o decizie radicală. La sfârșitul anului 2007, el și soția lui și-au abandonat casa ultramodernă din Boston și s-au dus să trăiască în munţii din Colorado, într-o cabană fără semnal de telefon mobil și unde Internetul ajungea cu greu, slab și mai deloc, Acolo, de-a lungul a doi ani, a scris controversata carte care l-a făcut celebru. Titlul ei în engleză este The Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains (Superficiale: Ce face Internetul cu minţile noastre). Am citit-o fără s-o las din mână și am rămas fascinat, speriat și trist.
Carr nu este deloc un tip care să respingă informatica și nici nu s-a transformat într-un adept contemporan al luddismului pentru a distruge computerele, În cartea sa, recunoaște contribuţia extraordinară pe care serviciile precum Google, Twitter, Facebook sau Skype o au în domeniile informaţiei și comunicării, faptul că ne ajută să câștigăm timp, ușurința cu care un număr imens de oameni își pot împărtăși experiențele, facilitățile aduse întreprinderilor, cercetării științifice și dezvoltării economice a statelor.
Dar toate astea au un preț și, până la urmă, vor duce la o transformare a vieții noastre culturale și a modului de funcționare al creierului la fel de mare ca transformarea adusă de inventarea tiparniţei de către Johannes Gutenberg, în secolul al XV-lea, care a dus la răspândirea practicii de a citi cărţi, o activitate specifică, până atunci, doar clerului, intelectualilor și aristocraților. Cartea lui Carr revendică teoriile astăzi uitatului Marshall McLuhan, căruia nimeni nu i-a dat prea multă importanţă atunci când, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, a atras atenția că mediile de comunicare nu sunt niciodată simple purtătoare de conținut, ci exercită o influenţă ascunsă asupra acestuia și că, în timp, ne modifică modul de a gândi și de a acționa. McLuhan se referea mai ales la televiziune, dar argumentele din cartea lui Carr și numeroasele experimente și mărturii citate dovedesc că o asemenea teorie dobândește o extraordinară actualitate dacă o punem în legătură cu lumea Internetului.
Apărătorii îndârjiți ai software-ului susţin că e vorba de o simplă unealtă aflată la dispoziția celui care o folosește și, desigur, există numeroase experimente care demonstrează că într-adevăr așa este, dar dovezile sunt valabile numai atunci când experimentele au loc în câmpul de acțiune în care beneficiile tehnologiei respective sunt îndiscutabile: cine ar putea nega că e un progres aproape miraculos faptul că acum, în câteva secunde, printr-un simplu clic, un internaut găsește o informaţie pentru obținerea căreia, în urmă cu câțiva ani, ar fi trebuit să stea săptămâni sau chiar luni întregi în bibliotecă și să consulte lucrările specialiștilor? Dar există și dovezi care demonstrează că atunci când oamenii nu-și mai folosesc memoria, pentru că se pot folosi de o arhivă infinită pe care computerul le-o pune la dispoziţie, aceasta amorţește și se atrofiază, ca mușchii nefolosiți.
Nu e adevărat că Internetul ar fi doar o unealtă. E o ustensilă care devine o prelungire a corpului nostru, a creierului nostru, care se adaptează și el, discret și încetul cu încetul, noului sistem de informare și gândire, renunțând, tot încetul cu încetul, la activitățile pe care acest sistem le desfășoară în locul lui, de multe ori chiar mai bine decât el. Nu e deloc o metaforă atunci când spunem că „inteligența artificială aflată la dispoziția noastră ne ademenește și ne sensibilizează mintea, treptat, până o face să devină dependentă de acele ustensile și, până la urmă, sclava lor. De ce să ne mai păstrăm proaspătă și activă memoria, dacă aceasta e în întregime înmagazinată în ceea ce un programator a definit drept „cea mai completă și mai mare bibliotecă din lume? Și de ce să-mi menţin vie atenția, dacă, apăsând tastele adecvate, amintirile de care am nevoie îmi sunt scoase la lumină, resuscitate de neostenitele mașinării?
Așadar, nu e de mirare că unii fanatici ai web-ului, precum Joe O'Shea, profesor de filozofie la Universitatea din Florida, afirmă:
Nu are nici un rost să mă așez și să citesc o carte de la cap la coadă. Ar însemna să nu-mi folosesc în mod adecvat timpul, pentru că pot avea acces la orice informaţie vreau mult mai repede, prin intermediul web-ului. Când ajungi să stăpânești Internetul, cărțile sunt superflue.
Partea cumplită din fraza asta nu e afirmația finală, ci faptul că acest filozof de mucava crede că noi citim cărți doar pentru a ne informa. E una dintre daunele pe care le poate provoca dependența totală de ecran. Și ajungem astfel la dramatica mărturisire a profesorului doctor Katherine Hayles, care predă literatura la Duke University:
Nu mai reușesc să-i fac pe studenți să citească o carte în întregime.
Acești elevi nu sunt ei de vină pentru că se dovedesc incapabili să citească Război și pace sau Don Quijote. Obișnuiţi să ciugulească informaţii de pe Internet, fără să fie nevoiţi să se concentreze îndelung, au pierdut obiceiul, ba chiar și facultatea de a se concentra și s-au trezit obligaţi să se mulțumească cu această fâțâială cognitivă specifică Internetului, cu infinitele sale conexiuni și trimiteri, încât au ajuns să fie vaccinați împotriva atenției, răbdării și dăruirii îndelungate pe care le cere actul cititului — singurul fel în care poți citi, cu bucurie, marea literatură. Dar nu cred că Internetul face doar din literatură ceva superfluu: orice operă creată gratuit, de dragul creaţiei, nesubordonată utilizării pragmatice, este exclusă din genul de cunoaștere și cultură înlesnite de web. Fără-ndoială, nu va fi deloc greu ca acesta să înmagazineze operele lui Proust, Homer, Popper și Platon, dar cu greu acestea își vor găsi mulți cititori. La ce bun să le citeşti, dacă pe Google găsești texte simple, clare și scurte care rezumă conținutul acelor cărțoaie grele, citite de cititori preistorici?
Cu această problemă majoră, care decurge din ritmul tot mai accelerat în care apar și dispar noile tehnologii, se confrunta și Robert Darnton, directorul bibliotecii de la Harvard. Să fie biblioteca cea mai arhaică dintre instituții, se întreabă el? Este cartea, ca obiect, condamnată? Să se fi schimbat radical, grație internetului, modalitățile de lectură?
Da, informația se acumulează astăzi „demențial“, tehnologiile evoluează cu o viteză uluitoare dar, crede Darnton, ca să nu ne lăsăm purtați și amețiți de acest vârtej trebuie mai întâi să examinăm, cu calm, istoria modurilor de comunicare a informației.
El găsește patru etape, patru mutații fundamentale.
Prima etapă este invenția scrisului: ea s-a produs cam pe la 4000 înaintea erei noastre, hieroglifele au apărut pe la 3200 î.e.n., scriitura alfabetică pe la 1000 î.e.n. Avem a face, spun mai mulți specialiști, cu cea mai importantă descoperire tehnologică din istorie.
A doua etapă este apariția codexului, care înlocuiește — la începutul erei noastre — ruloul. Puțin mai târziu, codexul a jucat un rol decisiv în expansiunea creștinismului. Lectura se transformă și ea, cititorul are percepția paginii și poate foileta textul.
Al treilea moment este invenția tiparului. Grație tehnologiei inventate de Gutenberg, cartea a ajuns să se răspândească în cercuri tot mai largi de cititori, proces de democratizare ce a culminat în secolul al XIX-lea și s-a consolidat în secolul următor.
În fine, a patra mutație, comunicarea electronică, este cea la care suntem acum martori și participanți: internetul s-a impus la mijlocul anilor ’90, Google a fost fondat în 1998.
Darnton observă, de asemenea, schimbarea spectaculoasă de ritm: de la scris la codex au trecut cam 4300 de ani, de la codex la tipar 1150 de ani, de la tipar la internet 524 de ani, de la internet la motoarele de căutare 17 ani.
Revoluţia informatică e încă departe de a se fi încheiat. Din contră, în acest domeniu apar zilnic noi posibilități, noi realizări și imposibilul devine tot mai mult posibil. Trebuie să ne bucurăm? Sigur că da, dacă genul de cultură care înlocuiește vechea cultură ni se pare un progres. Dar trebuie să fim și neliniștiţi, dacă acest progres înseamnă că […] lăsăm în seama computerelor găsirea soluţiei la orice problemă de cunoaștere — și asta reduce „capacitatea creierului nostru de a construi structuri stabile de cunoștințe“. Altfel spus, cu cât e mai inteligent computerul nostru, cu atât suntem noi mai proști.
Poate că există și exagerări […], cum se-ntâmplă întotdeauna când e vorba de argumente care apără teorii controversate. Îmi lipsesc cunoștințele de neurologie și de informatică necesare pentru a putea să judec cât de veridice sunt probele […]. Dar cartea îmi dă senzaţia că e riguroasă și de bun-simt, un semnal de alarmă care — de ce să ne amăgim — nu va fi ascultat. Iar asta înseamnă, dacă autorul are dreptate, că robotizarea omenirii organizate în funcție de „inteligenţa artificială” e de neoprit. Doar dacă nu cumva un cataclism nuclear, provocat de un accident sau de un act terorist, ne va arunca înapoi în lumea cavernelor, Atunci va trebui s-o luăm de la capăt și poate că a doua oară vom face totul mai bine.
…Până atunci, contrar unor idei care au circulat (și încă mai circulă) intens, hârtia este foarte rezistentă, inclusiv hârtia care a început să fie produsă spre sfârșitul secolului al XIX-lea, despre care se spunea că se va autodistruge și se va transforma în praf. Iar cartea ca obiect oferă numeroase avantaje, la care se adaugă plăcerea de a o ține în mână și de a o parcurge în deplină libertate. Chiar și Bill Gates a afirmat că lectura pe ecran este inferioară lecturii pe hârtie și că, dacă are pe calculator un text mai lung de cinci pagini, îl printează pentru a-l citi în voie și a-l adnota.