Carte - Civilizaţia spectacolului (Mario Vargas Llosa, 2012)

Am mai spus că nu-mi aleg cărţile, ci ele mă aleg pe mine. Cea de faţă nu face excepţie.

La jumătatea lui decembrie eram într-un birou de corporaţie la Bucureşti, într-o reuniune de echipă cum se întâmplă la fiecare trei luni. În mijlocul discuţiei, şi fără absolut nicio legătură cu subiectul, o colegă spune:

– Şi apropo de cărţi, am citit recent Civilizaţia spectacolului. La început m-a plictisit, am trecut prin pagini aşa, pe diagonală, dar dup-aia m-a prins. E foarte faină şi v-o recomand!

Volumul este o colecţie de şapte eseuri (cu tot cu gândurile de final) şi nouă articole publicate – doar acestea din urmă – de Mario Vargas Llosa în cotidianul spaniol El País, între 1995 şi 2011 (cartea a apărut iniţial în 2012).

Subiectul îl reprezintă cultura, transformată din apanajul unei societăţi preocupate de condiţia şi de evoluţia sa, în caracteristica unei societăţi a spectacolului, ai cărei indivizi caută accesul cât mai facil la o informaţie cât mai simplă, cu valoare mai mult de entertainment instantaneu şi mai puţin de cunoaştere pe termen lung, care să permită fuga de gânduri, de grijile pentru ziua de mâine şi de preocupările pentru viitor.

Transformată dintr-un act complex şi de durată într-o statistică,

[…] toate manifestările vieţii unei comunităţi: limba, credinţele, obiceiurile, uneltele, tehnicile şi, pe scurt, tot ceea ce în cadrul ei se practică, se evită, se respectă şi se respinge.

iar mai apoi într-un amestec light,

[…] uşor, lejer, facil, care – fără nicio urmă de jenă – îşi propune întâi şi-ntâi (şi aproape exclusiv) să distreze.

cultura timpurilor noastre transformă politica în circ, erotismul în pornografie, artele în kitsch, juxtapunerea constructivă dintre religios şi laic în conflict, mass-media în presă de scandal – ştergând graniţa dintre public şi privat, cu consecinţe dintre cele mai vătămătoare.

Un comentariu pertinent şi critic despre diluarea culturii, precum şi un manifest pentru democraţie, la fel de valabile în 2023 ca şi în 2012 – mai ales în spaţiul românesc, aflat de voie-de nevoie, în urma Occidentului, precum şi la graniţa acestuia cu Orientul dominat încă de viziuni totalitariste, în diverse forme.

În încheiere, pentru a înlătura o posibilă confuzie (vezi coperta): Nu această carte i-a adus lui Mario Vargas Llosa Nobelul pentru literatură. Scriitorul a primit premiul mai devreme, în 2010.

Ce înseamnă civilizaţia spectacolului? Civilizaţia unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul – şi în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală.

Acest ideal de viaţă e perfect legitim, desigur. Numai un puritan fanatic le-ar putea reproşa membrilor unei societăţi că vor să dea puţină culoare, amuzament, umor şi distracţie unor vieţi închistate de obicei într-o rutină deprimantă şi, uneori, abrutizantă.

Dar să faci din tendinţa naturală de a te simţi bine o valoare supremă are consecinţe neaşteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolităţii şi, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor şi scandalului.

[…] Bunăstarea, libertatea practicilor tradiţionale şi spaţiul tot mai mare ocupat de divertisment în ţările dezvoltate au stimulat creşterea industriilor dedicate distracţiei, promovate prin publicitate, mama şi maestra fermecată a timpului nostru. Astfel, sistematic, şi totodată pe nesimţite, a scăpa de plictiseală şi a evita ceea ce deranjează, preocupă şi nelinişteşte a început să fie, pentru sectoare sociale tot mai largi, din vârful până la baza piramidei sociale, un imperativ al generaţiilor, ceea ce Ortega y Gasset numea “spiritul timpului nostru”, dumnezeul îmbietor, comod şi frivol căruia cu toţii, conştient sau nu, ne închinăm de cel puţin o jumătate de secol, tot mai mult cu fiecare zi.

[…] alt factor, nu mai puţin important, care a condus la făurirea acestei realităţi a fost democratizarea culturii. E vorba de un fenomen născut din altruism: cultura nu putea să rămână în continuare apanajul unei elite, o societate liberală şi democratică avea obligaţia morală de a pune cultura la îndemâna tuturor, prin intermediul educaţiei, dar şi prin promovarea şi subvenţionarea artelor, a literaturii şi a altor manifestări culturale. Această filozofie lăudabilă a avut nedoritul efect de a vulgariza şi a face mediocră viaţa culturală, unde o anume neglijenţă formală şi superficialitatea conţinutului produselor aveau o justificare civică: trebuiau să ajungă la cât mai mulţi oameni.

Cantitatea în defavoarea calităţii. Acest criteriu, apanajul celor mai dăunătoare demagogii politice, a provocat în cultură efecte neprevăzute, precum dispariţia culturii înalte, obligatoriu minoritară datorită complexităţii şi, uneori, ermetismul cheilor şi codurilor ei specifice, şi vulgarizarea ideii de înseşi cultură. Aceasta din urmă a ajuns astăzi să aibă doar înţelesul pe care-l primeşte în discursul antropologic. Aşadar, cultură înseamnă toate manifestările vieţii unei comunităţi: limba, credinţele, obiceiurile, uneltele, tehnicile şi, pe scurt, tot ceea ce în cadrul ei se practică, se evită, se respectă şi se respinge. Când ideea de cultură ajunge să fie un asemenea amestec, asta face ca, inevitabil, ea să fie înţeleasă numai drept o modalitate plăcută de a-ţi petrece timpul.

Bineînţeles, cultura poate fi şi aşa ceva, dar, dacă ajunge să fie doar atât, se denaturează şi se depreciază: tot ceea ce face parte din ea se egalizează şi se uniformizează până într-acolo, încât o operă de Verdi, filozofia lui Kant, un concert Rolling Stones şi un spectacol Cirque du Soleil ajung echivalente.