Abia ce-am văzut şi am scris despre The Beekeeper – că viaţa mi-a arătat că bate filmul oriunde şi oricând.
În povestea asta, o învăţătoare simpatică, nefamiliarizată cu digitalizarea (şi, mai ales, cu pericolele ei), cade victimă unei manevre de phishing şi rămâne fără banii din toate conturile personale, precum şi din cel al organizaţiei caritabile pe care administrează – “decât” două milioane de dolari. Biata femeie este copleşită şi se sinucide. Enter Adam Clay şi… mai departe scrie-n cronică.
O zi mai târziu am citit asta. Pe scurt, un finanţist dintr-o multinaţională a virat unor hackeri “numai” 25 de milioane de dolari.
Iniţial, tipul a primit un mail destul de dubios, privind o operaţiune urgentă, pe care a decis să-l ignore. Dar apoi a fost tras într-o teleconferinţă cu mai mulţi membri din top management, unde i s-a explicat motivul tranzacţiei.
Atât, doar, că NIMENI dintre cei cu care a discutat în call nu era o persoană reală, ci TOATE erau clone realizate cu ajutorul deepfake AI.
Nu ştiu cum a reacţionat când şi-a dat seama de situaţie (tipul a avut prezenţa de spirit să verifice la sediul central, fie şi DUPĂ ce a dat curs falsei directive), dar măcar a supravieţuit. Şi probabil că The Beekeeper a devenit filmul lui preferat.
Ce e de învăţat din povestea asta?
Că atunci când cineva susţine că a comis o nenorocire pentru că aşa i-au spus “vocile”, să nu ne mai grăbim în a-l judeca pe nefericit drept un monstru.
Şi că i se poate întâmpla oricui. Cu atât mai mult într-o societate – să-i zicem mioritică – în care “muncim, nu gândim”, pentru că “aşa a zis şefu’”, iar “ordinul se execută, nu se discută”.
Şi, de asemenea că, dintr-o limbă străină, prima dată se învaţă înjurăturile. Corolar, când omul primeşte o jucărie sofisticată precum un tool AI, întâi şi-ntâi îl foloseşte pentru pornăciuni şi înşelătorii.
LATE EDIT. Tipul de mai sus e din Hong Kong (corporatistul, nu Adam Clay — despre el poate o să aflăm mai multe în Beekeeper 2). Dar pare că se dezvoltă o poveste similară și la noi.