Un alt Dorian Gray

Am început blogul ăsta la două săptămâni după ce mi-am schimbat job-ul - după mai bine de opt ani (în două reprize) în compania care m-a format ca profesionist, în banking și apoi în IT. Am început să scriu așa cum mai făcusem o dată în 2008: de plictiseală.

Atunci criza financiară adusese extrem de abrupt activitatea de banking la full-stop. Întreaga zi într-o agenție bancară te uitai pe pereți - câtă mentenanță de dosare de cont curent și de credit puteai să faci?

În 2023 a fost ceva mult mai inofensiv: onboarding-ul într-o nouă echipă, capitol la care suferă crunt multe dintre firmele prezente în România. Mai ales în condiții de remote working, procesul alunecă foarte ușor într-o zonă în care se împletesc nebăgarea-n seamă cu plictiseala și sentimentul de inutilitate.

Apoi a devenit Colțul cronicarului refugiul și spațiul de terapie personală despre care am mai spus.

Cu tot riscul să zgârii pe câte unii pe creier, eu am să mai recapitulez din când în când câte articole am scris, am să-mi mai număr filmele, cărţile sau piesele de teatru şi am să mai fac recensământul abonaţilor. E un exerciţiu interesant să te uiţi înapoi în răstimpuri şi să vezi dinamica unui blog apolitic, necomercial şi nemonetizat în vreun fel.

Și ieri am avut confirmarea că am făcut ceva bine.

M-am întâlnit cu Bogdănel, unii dintre juniorii cu care am lucrat cândva și care a plecat din companie (cea cu care am început însemnarea) mult înaintea mea. Trebuie să fie cu vreo zece ani mai mic decât mine. Însă ieri l-am regăsit cu o claie de păr înspicat cu fire albe, cu tâmple albite și ele cu vreo 15-20 de ani prea devreme.

Tot ieri m-am văzut cu o prietenă care în martie trece la prefixul cu 4 – cu o lună înaintea mea. Tocmai s-a vopsit pentru că găsise nişte fire de păr alb şi "nu erau ce trebuie".

Doi oameni, aşadar, de-o seamă cu mine sau mai tineri, cu păr alb. Bogdănel, cel puţin, se poate lua la întrecere cu soacră-mea, care are de două ori vârsta lui. Şi fiindcă tot ieri am revenit la frizura mea consacrată – skinhead – după ce ultima oară mă tunsesem în ianuarie, am realizat că pe mine nu m-a picurat cu argint… încă.

Prin urmare, trebuie că fac ceva bine dacă încă mă menţin. Şi e foarte posibil că blogul de faţă are o contribuţie importantă.

Sau poate că sunt doar un alt Dorian Gray – şi tot stresul care se manifestă într-o formă sau alta în jurul meu nu lasă urme la exterior, dar mă macină pe interior? Cu două antecedente de cancer în familie, n-ar fi exclus…