Tunetul

Am primit la poşta redacţiei (cea mai secretă decât arhivele secrete ale Vaticanului, fiindcă aici îmi scriu doar oameni care altfel nu-şi dezvăluie în niciun fel existenţa pe blog) o ofertă de nerefuzat – şi am dat pachetul de cărţi recent scos la vânzare. În căutarea lor de noi copii care să le descopere, poveştile au luat drumul Clujului şi vor ajunge la Turda. Probabil că, pentru oamenii de acolo, Colţul cronicarului este vreun ungher în adâncurile salinei lor.

Aşadar, cinci kile de cărţi pe care le-am trimis la pachet – prin Poşta Română, bineînţeles.

De data asta m-am dus la oficiul din cartier, unde soarele intră numai vreo două-trei ore, dimineaţa. În restul timpului, e un fel de peşteră mohorâtă şi înţepenită în timp. Zâmbetul şi privirea caldă a lui tanti pe care o ştiu eu nu pot încălzi cu nimic locul. Chiar şi-aşa, îi predau coletul şi constat că vraja de data trecută rezistă: treaba se face într-adevăr pe calculator. Iar tanti tastează cu ambele mâini – şi nici nu zvârle cele cinci kilograme de cărţi pe pardoseală. Însă, după ce pachetul ajunge liniştit pe un raft, tunetul de data trecută se repetă şi el.

Mai bine zis, e o salvă scurtă cu repetiţie: du-dum, du-dum, du-dum.

Privesc în jur şi descopăr sursa: la ghişeul din dreapta mea, o altă tanti – pe care nu o cunosc – ştampilează nişte formulare. Mişcarea e atât de amplă şi ştampila se prăvăleşte de la o asemenea înălţime, încât sunt convins că femeia şi-a propus să treacă prin masă. Spaţiul de sub tăblia de lemn acţionează ca o cutie de rezonanţă şi geamurile vibrează de fiecare dată.

Am dintr-odată imaginea unor cabine de vot – înşirate de-a lungul peretelui acoperit acum cu dulapuri care au prins revoluţia din ’89 – pline cu alegători care-şi votează cu furie preşedintele… şi preşedintele-parlamentar (get it?). Păi dacă toţi ar ştampila cu zelul de care dă dovadă tanti asta, incinta s-ar transforma din secţie de votare în poligon de trageri.

Şi nu, aceasta nu este o aluzie la ostaşul care se vrea în slujba ţării.

Probabil că asta îi e sortit Poştei: să fie Retro Poşta Română. La ce bun să ţăcăni din taste, dacă n-ai lângă tine o ştampilă care să se prăvălească din ceruri ca un tunet?

Şi ca dovadă că paralela între cele două companii de stat n-a fost întâmplătoare, unde se puteau duce banii pe care i-am dat la Poştă, dacă nu la CEC?