Clipa

Eu cred că Poșta Română și CEC-ul ar fi trebuit să domine piața de curierat, respectiv bancară din România.

Pedigree-ul îl au, ambele fiind înființate pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza: Poșta în 1862, Casa de Economii și Consemnațiuni în 1864.

Rețeaua o au, ambele pătrunzând adânc în teritoriu. CEC-ul a fost, mult timp, singura alternativă pentru ținutul banilor la saltea, iar în prezent poștașul rămâne un personaj-cheie pentru multe comunități românești, el aducând pensiile oamenilor.

Capitalul îl au, ambele având ca acționar majoritar (dacă nu unic) statul român.

Dar între un ce-ar fi putut fi glorios și un ce sunt de fapt mizer e o diferență enormă (determinată în mare parte de managementul defectuos… ca să nu zic execrabil).

Da, știu, CEC Bank e a treia bancă din România ca active — deși aici trebuie luată în calcul greaua moștenire a Casei de Economii și Consemnațiuni. La propriu, fiindcă nu prea multe bănci pornesc la drum având deja un sac de bani ca al CEC-ului (vezi ce spuneam mai sus).

Din perspectiva experienței clientului, însă, CEC-ul este pentru mine un NU, mulțumesc! la fel de mare ca BRD, sau OTP (ultima fiind virtual dispărută, prin achiziția de către Banca Transilvania). Am plătit cândva o taxă de pașaport la o sucursală CEC, ceva mai târziu am salvat proiectul de investiții al unui mic industriaș ieșean, pe care CEC-ul îl îngropa cu seninătate — deci am să le mai calc pragul doar în caz de forță majoră.

În cazul Poștei nu sunt atât de radical. Poate dintr-o nostalgie după vremurile când trimiteam și primeam scrisori de dragoste mistuitoare… Sau poate pentru că la oficiul de lângă blocul meu este o tanti cu o ținută fizică și morală mult peste atmosfera închisă și austeră, de ani ‘80, a incintei în care lucrează… În orice caz, de când am returnat cu succes prin Poștă o brățară scumpă (politica firmei: când mi-au livrat-o prin DHL, am zis că primesc vreo piesă de arsenal SF; când să o trimit înapoi, mi-au zis sec: da-ți-o la Poștă!), le ofer un plus de încredere.

Cu această atitudine de simpatie am intrat de curând într-un oficiu al Poștei (nu cel de cartier, ci undeva mai în centru, pe unde trec și filateliștii), ca să trimit niște cărți la București. Cu pachetul frumos și trainic ambalat, mă apropii de ghișeu, dau săru-mâna, îmi spun povestea și rog să completez formularul de trimitere regulamentar.

Tanti, destul de tânără și țeapăn coafată, a fost vizibil impresionată de politețea mea. Adică am văzut cum nu a tresărit nimic pe fața ei blocată într-un rictus dezaprobator de sorginte ceaușistă:

— N-avem!

Ceva în privirea mea dintr-odată tâmpă a mișcat-o, totuși, fiindcă a adăugat:

— Nu mai lucrăm cu foaie!

Privirea ei spunea însă mult mai multe: Cum, bă, în epoca digitalizării, tu să vrei să completezi foaie? Doamne ferește, auzi la el: foaie! Ha!… Tu pe ce lume trăiești, din ce peșteră ai ieșit?… Nu mai lucrăm cu foaie, bă, scriem la calculator!

În alte circumstanțe, vorbele ei nerostite ar fi iscat furtună. Acum, însă, priveam ca într-un vis cum îmi cere coletul, i-l dau, îl cântărește, trece în calculator detaliile despre expeditor și destinatar (tastând cu un singur deget), generează AWB, îl tipărește la o imprimantă care nu mai scârțâie ca un pat bătrânesc de la țară, și îl pune într-o folie transparentă ce se lipește singură pe pachet.

Nu-mi venea să cred! Eram într-un ghișeu al Poștei — și cele 4,380 de kilograme nu erau trecute de mână, cu pixul, pe colet? Iar recipisa cum că a fost primit spre livrare era tipărită citeț, pe o coală A4 albă, nu pe foaie străvezie de teleimprimator din ăla vechi? Și chiar nu visam?

Nu visam, nu chiar. Uluiala mă aruncase undeva între realitate și reverie — o zonă călduță, din care m-a smuls un tunet ce a reverberat îndelung în sala cu ghișee (goale) marmorate. Terminându-și treaba, tanti zvârlise pachetul cu cărți, la fel de grijulie ca un hamal care manevrează bagajele pe aeroport, lângă biroul ei, pe culoar. Vorba aia, ne digitalizăm, nu ne cizelăm… Un norișor de praf se ridica poetic, în timp ce mă trezeam de-a binelea:

— Să zicem că nu mă ducea mintea să trec detaliile de livrare pe colet. Atunci nu trebuia să le completez pe un formular?

Tanti m-a privit pe deasupra ochelarilor cu rame modelul anilor ‘60. Scurt, ucigător. Apoi s-a ridicat cu bățoșenia unei regine ofensate.

— Atunci…

Dar replica finală n-a mai venit, pentru că regina s-a împiedicat de un pachet cu cărți, aruncat la întâmplare pe jos — redevenind o funcționară la ghișeul unei instituții ce păruse, pentru o clipă, că se ridicase mai presus de imaginea tot mai jalnică dobândită în ultimii ani.

Poșta Română păruse pentru o clipă că-și înțelesese menirea, regăsindu-și totodată respectul pentru sine și pentru cetățean. Și poate chiar o făcuse. Dar numai pentru o clipă.