Carte - În slujba Ţării (Nicolae Ciucă, 2024)

Am încercat să înţeleg cine este unul dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale din 2024 din cartea pe care o semnează – promovată de ostaşul în slujba ţării cumva chiar pe banii acesteia.

Înaintea lui Boris, la poşta redacţiei a sosit – în format electronic – cartea În slujba Ţării, scrisă de Nicolae Ciucă. Am rămas surprins. Profilul meu politic nu presupune vreun interes pentru genul ăsta de lectură.

• De fapt, eu nu am un profil politic. Ca să nu fiu arătat cu degetul şi acuzat de cine ştie ce afinităţi, eu sunt de partea tuturor politicienilor noştri şi sunt dispus să le dau tuturor o şansă – în mod egal. Spre exemplu, la alegerile din vară, am confirmat cu comisia de vot că nu e nicio problemă să-i ştampilez pe toţi wannabe-primarii cu aceeaşi culoare, ca să fie clar că eu îi sprijin pe toţi în aceeaşi măsură.

De asemenea, în ciuda pomposului titlu de Cronicar (pe care mi l-am luat singur, urmând modelul champion-şilor în cutare şi cutare autoproclamaţi pe LinkedIn peste noapte), nu sunt nici vreun reputat critic literar. Aşa că am apreciat gestul la valoarea lui corectă: expeditorul anonim mă vrea un alegător informat.

Am decis să nu-l dezamăgesc şi am citit PDF-ul de 246 de pagini, cu tot cu coperţi, blancuri şi poze. Pentru că da, aceasta e o carte cu poze – nu mai puţin de 120. Unele sunt mai interesante, cu militarul Ciucă în diverse teatre de operaţii, printre soldaţii români şi ale lor veşnice Kalaşnikoave, altele de-a dreptul plictisitoare, enumerând diverşi omologi şi oficialităţi cărora politicianul Ciucă le-a strâns mâna.

Pozele se concentrează în prima parte a volumului, cea despre viaţa lui Nicolae Ciucă. Biografia copilului de trei ani care alerga printr-o vie din Oltenia ca să devină, peste ani, general de armată cu patru stele – şi, ulterior, prim-ministru al României. Este o poveste frumoasă, scrisă în ton melancolic, din care răzbate o sensibilitate necizelată, pe care un soldat este nevoit, de cele mai multe ori, să o ascundă. Dacă scriitura este într-adevăr a autorului declarat pe copertă, şi nu a unui ghost-writer, atunci bravo lui Nicolae Ciucă! Cursiv şi fără sofisticăţenii literare omul spune că-şi iubeşte pământul, străbunii şi familia, purtându-le respectul cuvenit tovarăşilor de arme.

Întotdeauna mi-a plăcut să citesc memorialistică, să descopăr oameni şi istorii, asta este o mostră decentă, deci OK, am trecut cu bine în a doua jumătate a cărţii, cea despre viaţa noastră, a tuturor românilor – unde vraja, dacă a fost, s-a risipit complet.

Părea încurajatoare această parte a doua:

În perioada postbelică, generaţii întregi au beneficiat de pace şi prosperitate, ajungând să considere pacea ca fiind firească şi, împreună cu ea, avansul continuu în bogăţie individuală şi colectivă. Astăzi, puţini mai au o înţelegere profundă a dimensiunilor tragediei războiului. Iată-ne într-un prezent în care mulţi se simt nepregătiţi şi par dispuşi să accepte orice soluţie, inclusiv una care le suprimă libertatea şi le tulbură pacea.

Nimic de comentat aici. Are tot sensul din lume, mai ales dacă ne gândim la uşurinţa cu care s-au luat atâtea măsuri abuzive pe motiv de Covid şi pandemie. Iar limbajul este unul clar.

Doar o pagină mai încolo, însă, am găsit asta:

Am înţeles, astfel, că, fără să aplicăm soluţii economico-sociale adecvate, rezultatele bune înregistrate se risipesc, iar fără conjugarea eforturilor la un nivel superior de convergenţă şi integrare, saltul calitativ într-o nouă paradigmă de progres socio-economic nu poate avea loc.

Say what?!... Cine a înţeles? Eu sigur nu, pentru că trecerea la un asemenea limbaj pompos şi fără conţinut, umflat mai ceva ca o gogoaşă, este bruscă şi aiuritoare. S-a schimbat ghost-writer-ul – sau, mai rău, a plecat de tot?

În orice caz, asta se vrea fundaţia pe care Ciucă îşi bazează viziunea asupra evoluţiei societăţii umane (şi, probabil, româneşti):

Construirea unei fundaţii solide pentru viitor necesită cultivarea unei solidarităţi civice bazate pe valori durabile. Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie să depăşim individualismul premodern, marcat de egocentrism şi conformism social, în favoarea unui individualism modern, responsabil şi empatic.

Individualismul modern înseamnă autonomie morală, libertate de gândire şi capacitatea de autogestionare responsabilă. Astfel, democraţia se bazează pe indivizi implicaţi şi critici, nu obedienţi, iar promovarea acestor valori devine esenţială pentru consolidarea unei societăţi democratice.

Mereu am urât conceptele pretenţioase. Conştient că e posibil să nu mă ducă, pur şi simplu, capul, l-am întrebat pe Google despre individualismul modern. Am găsit referinţa asta (pe care n-am citit-o, fiind prea densă).

Probabil conștient că-și amețește de tot publicul, nici Nicolae Ciucă nu mai insistă cu filosofia riscantă. Se mulțumește, în schimb, cu platitudinile-marcă înregistrată în politică, într-un discurs foarte atent să arate câte trebuie să se facă — și deloc preocupat să ofere exemple concrete despre cine, ce, cum, când și altele:

Emigrarea tinerilor şi a forţei de muncă calificate riscă să submineze potenţialul de dezvoltare economică. Este vital să implementăm politici care să ofere oportunităţi economice, pentru ca aceşti oameni să rămână în ţară şi să contribuie la dezvoltarea ei.

Deci este vital pentru o ţară să-şi ţină locuitorii în ea. Dacă nu citeam într-o carte, nu m-aş fi gândit niciodată.

Este esenţial să recunoaştem necesitatea unei revizuiri profunde a politicilor economice în România, pentru a construi un sistem fiscal eficient, care să reflecte o abordare coerentă a taxelor şi impozitelor, respectând principiul echităţii fiscale şi promovând performanţa economică şi disciplina financiară.

News flash, domnule Ciucă: noi, aştia mulţi, de pe stradă, muncitori pe brânci pentru un salariu sau pentru un business cât de cât, am recunoscut chestia asta de mult. Poate n-am scris cărţi, dar am ridicat problemele astea iar şi iar. De când eram mic tot aud despre disciplină, transparenţă şi predictibilitate fiscală – unii care le cer, alţii care se fac că înţeleg. Poate ar fi meritat spus: este esenţial să recunoaştem, la nivel de aparat administrativ, validitatea cerinţelor contribuabililor şi a implementa politicile pe care aceste nevoi le impun.

În contextul actual post-pandemic, consolidarea finanţelor publice reprezintă una dintre cele mai serioase provocări pe care le avem de înfruntat. Aceasta poate fi realizată doar pe fondul unei stabilităţi politice solide, prin absorbţia eficientă a fondurilor şi prin implementarea consecventă a reformelor necesare.

Să înţeleg că înainte de pandemie – când România era guvernată de acelaşi regim politic – consolidarea finanţelor publice nu era o provocare serioasă (ci mai degrabă o maimuţă de arătat la alegeri; ca acum). Probabil de asta gradul de absorbţie a fondurilor (europene) era ridicol de mic, primul în calea unui proces eficient stând chiar statul român, înţepenit de birocraţie şi măcinat de corupţie.

Este limpede că avem posibilitatea să devenim unul dintre cei mai redutabili exportatori de energie, dacă vom găsi formula cea mai bună prin care să ne dezvoltăm producţia de energie din diferite surse care ne sunt la îndemână.

Şi mai limpede este faptul că eu, alegătorul, aştept măcar câteva idei, măcar aparenţa unui program, a unui plan de acţiune care să mă împingă să dau votul meu cuiva. Ori asemenea constatări sterile şi pasive (Chestiunea sensibilă a plecării tinerilor medici şi a cadrelor medicale în străinătate trebuie privită cu mare atenţie), lipsite de orice verb de acţiune concretă, n-au cum să mă determine să votez Nicolae Ciucă, nici pentru un mandat, darămite două. Pentru că autorul ţinteşte sus – zece ani –, ceea ce nu-i rău, dar e degeaba:

Scopul mandatelor mele va fi acela de a auzi de la fiecare român în parte, peste zece ani, că este mai prosper şi mai protejat în ţara lui decât în prezent.

Cartea se termină în această notă optimist-încrezătoare a autorului – care mie, cititorul ei, îmi este total indiferentă. Nu cred că trebuie să-l votez pe Ciucă pentru că este un om din popor. Într-un fel sau altul, toţi ne tragem din vatra unui sat. Cred că trebuie să-l votez pe Ciucă pentru nişte idei concrete de a scoate ţara asta din rahat. Pentru nişte lucruri care să atingă, cât de cât, chestiuni precum:

• un deficit bugetar în creştere explozivă;

• taxare excesivă având ca unic efect epuizarea micilor contribuabili, care duc în spate marii datornici (iar economia românească este căpuşată de nişte “găuri negre” deja de nefastă tradiţie);

• aparat administrativ crescut ca un cancer, fără nicio legătură cu realitatea din terenul pe care ar trebui să-l gestioneze;

• bugetari care au un singur drept – să-şi încaseze salariul – şi nicio obligaţie faţă de cei care-l plătesc;

• sisteme de învăţământ şi de sănătate eşuate pentru publicul larg.

Dar, în slujba ţării fiind, Nicolae Ciucă nu pomeneşte nimic despre astea – şi nici despre altele. Ceea ce reduce valoarea cărţii care se vrea vector electoral la nimic.