La omul sărac nici boii nu trag

…şi nici coif pe cap n-are

Aşa cum comentam la propriul meu articol de ieri (semn indiscutabil al uriaşului succes la public al blogului), mă gândeam să scriu ceva despre tezaurul proaspăt dat dispărut în Olanda, dar am fost cuprins de o tristeţe iremediabilă, cum i s-a întâmplat şi lui Topârceanu. Însă el era într-o poezie, pe când eu sunt într-o ţară pe care o fură oricine – şi din afară, şi din interior.

Aşa a apărut ştirea iniţială: s-a furat tezaurul dacic, patrimoniu naţional românesc, trimis afară, la o expoziţie în Olanda.

O expoziţie denumită sugestiv şi premonitoriu Dacia! Rijk van goud en zilver. În traducere liberă, Dacia! Regatul aurului şi argintului de furat.

Şi chiar s-a furat! Nişte oameni răi şi urâţi la suflet le-au făcut pocinogul românilor, că n-aveam destule pe cap: o lună scursă din 2025 fără buget; rating de ţară în cădere liberă; deficit bugetar în creştere necontrolată; vaiete şi jale prin Parlamentul întunecat de umbra unor tăieri de personal.

Apoi ştirea s-a dezvoltat: tezaurul a fost scos ilegal din ţară, lipsind hotărârea de guvern pentru trimiterea artefactelor la expoziţia cu pricina (cerinţă instituită în 2023 şi pusă în aplicare la un eveniment similar anterior, Dacia – ultima frontieră a romanităţii, de la… Roma). Dacă un preţios vestigiu istoric a ieşit din ţară ca un banal obiect de muzeu, înseamnă că – înainte să ni-l fure alţii – ni l-am furat singuri, din interior, scoţându-l din patrimoniu. Ne-am furat căciula coiful singuri, cum ar veni.

La omul sărac, puţin la minte, nici boii nu trag.

Car cu boi. Arta lui Nicolae Grigorescu este un alt element de patrimoniu naţional – şi prin asta e posibil să-i încurce pe unii.

Din colţul meu de internet, pierderea acestor obiecte de tezaur este pentru istorie ceea ce este pentru un părinte pierderea unui copil: o parte din el dispare, pur şi simplu.

Istoria românilor este aşa – cum mai degrabă o sintetizează Neagu Djuvara în scrierile lui, şi mai puţin cum se predă la şcoală, în notă încă glorios-comunistă – şi nu altfel pentru că există dovezi, scrieri şi descoperiri arheologice care susţin respectivele fapte. Când afirmi că s-a întâmplat cutare şi ai dovada concretă, palpabilă, te bucuri de credibilitate. Când, însă, eşti un părinte ce mai are doar poza copilului său… aceea e doar o poveste tristă, demnă de milă.

Ori, într-o lume cu tot mai puţine dezbateri de idei şi opinii bazate pe dovezi, în care contează tot mai mult să te baţi cu pumnul în piept şi să strigi tare, la nesfârşit, indiferent ce inepţie îţi iese pe gură, orice argument valid, cât de mic, devine important în susţinerea unei cauze. Mai ales când există atâtea interese împotriva unei continuităţi fireşti a românilor în actualul lor spaţiu geografic. Iar o kilă de aur (celebrul coif de la Coţofeneşti cântăreşte aproape 800 de grame) nu-i un argument tocmai mic.

În decembrie, când cu tămbălăul cu prinţul reptilienilor, simţeam că-mi fură cineva ţara cu tot cu mine în ea. Acum am senzaţia că se fură şi istoria. Tot mai multe găuri, tot mai multe lipsuri în care se reflectă imaginea unui stat intrat în disoluţie.