Vorbind cu fantomele

Da, din când în când vorbesc cu fantomele. Iar ele îmi răspund — și eu le mai zic ceva…

Dar nu, nu sunt cu capu’. Fantomele astea chiar există. Doar că nu-s din alea old school, ca-n desenele cu Scooby Doo de-odinioară. Și nici nu-s din new generation-ul cu care Travel Channel își face emisiunile cu spiritiști.

Fantomele astea trăiesc pe internet și sunt atrase de orice faci în spațiul virtual — fiindcă nu sunt multe lucruri de făcut care să nu lase vreo firimitură, vreo urmă a identității tale. De la un banal user name, până la o adresă de e-mail, un număr de telefon sau detalii chiar mai complexe.

Fantomele astea nu dărâmă cărți de pe rafturi, nu mișcă mobilier prin cameră și nici nu flicăresc luminile prin casă. Pentru că trăim în era informației și a comunicării digitale, fantomele astea trimit mail-uri ori sună pe telefon.

De câteva săptămâni, o rezervare făcută pe Booking s-a transformat într-un lung șir de spam-uri. Mai întâi, același mesaj trimis de patru ori, în ceva limbă asiatică, îmi cerea să fac urgent o plată, ca să nu-mi pierd rezervarea cu anulare gratuită. Le-am cerut să-mi scrie în engleză, ca să înțeleg. Drept răspuns, am primit iarăși mesajul, tot de patru ori, dar de data asta în spaniolă.

Pe Facebook, unde postez anunțuri cu Lego-urile și cărțile copiilor scoase la vânzare, cineva mi-a trimis un link, unde trebuia să introduc datele unui card și să dau accept. Am generat un card virtual fără bani pe el, l-am introdus, am confirmat și am primit un mesaj că trebuie să am un sold de măcar 1000 RON ca să-mi fie validat contul. I-am scris respectivului ca să-l asigur că totul e OK și poate să-mi trimită banii pe cărți în contul ăla. Tipul mi-a zis că nu poate să comande dacă n-am eu bani în cont, i-am zis că e ilogic — și a început să se răstească la mine să validez contul, altfel mă dă în judecată că vreau să-l înșel.

Iar azi m-a sunat un număr necunoscut, în spatele căruia se afla un nene foarte politicos și formal, care mi-a atras atenția că sunt restant cu 200 de lei la Digi — și că pot evita deconectarea dacă trimit banii în contul pe care mi-l indică el. Omul avea răspunsurile la purtător (că numărul lor de centrală apare ca necunoscut celor sunați, că restanța s-a acumulat timp de trei luni, că problema e posibil să fi apărut deoarece n-am completat corect toate detaliile pentru plata online a facturilor) și insista să trimit banii, altfel mă deconectează colegii lui. I-am spus că apreciez grija, dar am o singură neclaritate: pe care cod de client am restanțele. Fiindcă eu am și abonamentul părinților pe numele meu, dar pe cod de client separat.

— Da, acela, a confirmat omul.

— Bun, dar care e? am insistat.

— Haideți, domnu’ Andrei, ne ascundem așa după deget? Plătiți și gata. Nu e mai simplu decât să vă prefaceți că nu știți?

— Păi, tocmai, că ăla care vă prefaceți sunteți Dumneavoastră. Habar n-aveți ce vă întreb, dar îmi cereți bani… Mă rog, dați-mi numărul de cont…

— Păi notați…

— …și un nume și vă fac plângere și la bancă și la poliție. Poate pe alții îi păcăliți, dar cu mine v-ați greșit omu’. Că am și timp, și chef să-mi pun mintea cu voi!

După o scurtă pauză, omul m-a înjurat cu o rimă porcoasă și a închis.

În ritmul ăsta, e foarte probabil să mă sune careva la primăvară să-mi povestească de ce trebuie să votez eu cu cineva anume. Iar ziua următoare să mă sune să dau bani pentru persoana aia.

Am povestit experiențele astea fiindcă mă amuză “celebritatea” asta căpătată în mediul online. Totodată, cred că relatări din astea nu strică niciodată. Devine tot mai greu să ne rupem de o lume virtuală care nu se mai mulțumește să ne țină captivi. Ușor-ușor, adună firimiturile pe care le lăsăm în urma noastră, le pune laolaltă într-un puzzle mai mult sau mai puțin coerent, folosindu-l apoi împotriva noastră. Sunt destui care cad victime unui asemenea cocktail de realitate și improvizație — uneori cu efecte nostime, alteori cu consecințe dintre cele mai dramatice. Înainte vreme, un prost arunca o piatră-n apă și zece deștepți se chinuiau să o scoată. Azi, ce faci cu un simplu click, unul singur, poate deveni imposibil de reparat, oricâți oameni de bună credință ai avea în jurul tău.

Deci fantomele astea nu există. Cu Dumnezeu, cu îngerii și cu Duhul Sfânt, cu experiențele spiritiștilor de la televizor, cu fenomenele din pădurea Hoia-Baciu și cu portalurile energetice din Bucegi mai vedem noi — dar fantomele astea nu există. Iar dacă unele chiar par pe bune, un pic de încăpățânare în a afla mai multe detalii (care pot părea banale) va destrăma ușor perdeaua de fum în care se înconjoară.