Flori, poze şi poezii de toamnă

Acum vreo lună, puştiul a primit la şcoală inevitabila temă a ierbarului, sub titlul cliché “Culorile toamnei”.

Am decis să folosim un bloc de desen, pe a cărui copertă am scris: Verde. Confuz, S. m-a întrebat de ce. Drept răspuns, l-am rugat să se uite pe lângă blocuri prin parcuri, pe dealurile din jur – şi să-mi spună dacă boscheţii şi copacii au altă culoare decât verde.

Într-adevăr, spre final de septembrie, vegetaţia se ţinea încă bine. Prin urmare, cum nu puteam reduce culorile toamnei la una singură, şi aia verde, am redenumit proiectul “Herbarium”.

Ca să sincronizăm titlul original cu realitatea din teren, ar fi trebuit să aşteptăm până acum, la început de noiembrie – când toamna s-a aliniat definiţiei din manual: cu frunzele îngălbenite şi ruginite părăsind copacii rămaşi dezbrăcaţi în lumina unui soare tot mai rece.

Nu-i de mirare că în perioada asta Grădina Botanică din Iaşi organizează obişnuita expoziţie “Flori de toamnă”, ajunsă la a 48-a ediţie. De fiecare dată când trec pe-acolo îmi vin în minte Rapsodiile de toamnă ale lui Topârceanu.

Nu-mi place poezia (foarte probabil, o sechelă din şcoală, pentru care poezia era de prea multe ori sinonimă cu Eminescu), dar îmi plac câteva poezii, printre care asta şi cele ale lui Edgar Allan Poe (poate pentru că le-am descoperit singur, nu mi le-a băgat cineva pe gât).

Aşa că într-o zi suprasaturată de politică (de la noi, de la moldoveni sau de la americani), eu reţin aici doar versurile lui Topârceanu – pe care le găsesc de fiecare dată o lectură haioasă şi deconectantă –, intercalate cu instantanee de la expoziţia din Grădină.

I.
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:.

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică.

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină.

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!.

II.
Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere.

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului.

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III.
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor? "

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură.

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă! "
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV.
Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi potrivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!.

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V.
Dar deodată, pe coline
Scade animaţia..
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile.
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului.

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor.

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă.