Hristos a înviat!

Învierea văzută de la granița dintre agnosticism și ateism

Eu văd lucrurile pe două direcţii:

1. Religia este un construct colectiv, instituţionalizat la nivelul feluritelor Biserici şi folosit în scopul manipulării maselor.

2. Credinţa este o trăire interioară, specifică fiecărui individ, care nu este închistată în rigori de etichetare (ortodox, catolic, musulman etc). One is entitled to one’s personal Jesus, cum ar spune cei de la Depeche Mode.

N-am niciun fel de consideraţie pentru conceptele de Biserică şi preot. Am, însă, tot respectul pentru cei care au reuşit să-şi definească un set de valori şi să fie consecvenţi cu ele – desigur, atât timp cât nu caută să mi le impună şi mie cu orice preţ. Oamenii cu înclinaţie spre semenii lor şi cu o înţelegere spirituală a vieţii, dincolo de aspectele ei materiale (unii numesc treaba asta har), nu practică prozelitismul şi nu au neapărat nevoie de recunoaşterea formală a unei Biserici.

Eu cred în echilibru. Acesta este my personal Jesus. Tot ceea ce ne înconjoară tinde natural spre echilibru (mai puţin societatea umană, care pare din ce în ce mai polarizată la extreme). Unii vor spune că tocmai Dumnezeu face echilibrul posibil – dar eu nu pot să merg atât de departe. Trăim într-o lume cu atâtea perturbaţii antropice, încât, dacă Dumnezeu există şi are putere deplină asupra omului (creştinismul nu ştiu dacă afirmă asta explicit, dar islamul sigur o face), mi se pare de neînţeles atitudinea lui pasivă… Aici merge la fix axioma cu Dumnezeu care lucrează pe căi nebănuite, care în gura unora este doar o scuză pentru propria lor slăbiciune, şi oricum nu asta e intenţia însemnării – o polemică dacă există sau nu există divinitate –, aşa că opresc firul ăsta aici.

Deci eu sunt un laic, undeva la graniţa dintre agnostic şi ateu. Şi nu am nimic împotriva celor care cred.

Oamenii continuă să creadă în Dumnezeu pentru că nu cred în ei înşişi. Iar istoria ne demonstrează că au dreptate, pentru că până acum nu ne-am arătat a fi demni de încredere. Şi oricât de rău ar duce-o lumea, un instinct nelămurit (nevoia de echilibru? aş întreba eu) îi face pe oameni să creadă că ar duce-o şi mai rău dacă ateii şi laicii şi-ar îndeplini ţelul de a-l eradica pe Dumnezeu şi religia din vieţile noastre.

(Mario Vargas Llosa, Civilizaţia spectacolului)

Dar unele dintre cele mai pertinente şi, totodată, tulburătoare perspective asupra credinţei le-am găsit tot în tabăra laicilor.

Preiau mai jos fragmente dintr-un eseu de-al lui Cristian Tudor Popescu. Nu ştiu când l-a scris, că omul n-are obiceiul să-şi dateze articolele în volumele sale de publicistică, dar nu contează foarte mult. Mi se pare că oferă o profunzime nebănuită sărbătorii de astăzi – poate chiar şocantă, dacă ne uităm la titlu: Iisus n-a avut niciun prieten.

---

Cum arăta Iisus?

Era înalt, era scund, era brunet, era roşcat, cumva era gras? Toate reprezentările lui întruchipează un concept, nu un om: Iisus trebuie să fi fost slab, fără musculatură, efilat, cu trăsături prelungi şi plete, ca să servească ideii de spiritualizare, dematerializare, suferinţă, înălţare. Nimănui nu i-a trecut prin gând să-l înfăţişeze pe Mântuitor cu burtă, cum apare Buddha.

Evangheliştii au procedat foarte inteligent neoferind detalii fizice despre Hristos, pentru că asta i-ar fi scăzut din aura divină, l-ar fi ancorat în terestru şi omenesc. […] Dar cei mai mulţi creştini nu conştientizează acest amănunt în imaginea oficială, fixată prin propagandă, a costelivului pletos pe cruce.

Personajului Iisus îi lipsesc şi anumite trăsături sufleteşti. Nu îl vedem a se teme de nimeni şi de nimic, nu urăşte pe nimeni, nu are nicio îndoială, nu râde şi nici nu-i face pe alţii să râdă, fiind complet lipsit de simţul umorului.

[…] Dar golul cel mai mare în existenţa lui este absenţa prieteniei. Iisus Hristos a avut doar fani şi duşmani. Şi oameni care i-au stârnit mila. Cu toţii, fiinţe inferioare Lui în plan moral, ca inteligenţă, cunoaştere şi tărie de caracter.

Iisus nu a avut niciun prieten adevărat, femeie sau bărbat. Căci prietenul e pe acelaşi palier al existenţei cu tine. Nu este sub nivelul tău, cum sunt chiar şi cei mai apropiaţi Lui, apostolii –  incapabili, cu spiritul învins de carne, să rămână un ceas treji, cât se roagă Mântuitorul în grădina Ghetsimani. Ei îl iubesc, îl ascultă, dar de multe ori nu îl înţeleg.

Hristos nu coboară mai jos pe scara ataşamentului uman – nu are niciun câine al lui, o pisică sau o pasăre.

Iar Dumnezeu este Deasupra, este Sus – în întrupare, Fiul nutreşte faţă de El kenosis, golirea de sine şi supunere totală voinţei Lui, nu poate fi vorba ca Tatăl ceresc să-i fie prieten.

Prins între Pământ şi Cer, Iisus nu are cu cine să vorbească, nu e nimeni care să-L asculte, să tacă şi să-L înţeleagă, în ultima noapte, când întristarea de moarte îi cuprinde sufletul.

Dar câţi dintre noi avem pe cineva în stare de asta?

• Am mai spus eu că forţa maximă a CTP-ului este în întrebările sale.

[…] Iisus are în jur de 30 de ani, este inteligent, sănătos, cunoscător, capabil de iubire. Ar putea să aibă o familie, copii, să muncească, să creeze, să caute fericirea, să trăiască. Dar este apăsat de scenariul de fier pe care l-a scris pentru el Tatăl: Iisus trebuie să ridice cu zilele vieţii sale, cu vorbele, cu faptele, cu clipa morţii – aşa cum alţii folosesc mortarul şi pietrele – o biserică nevăzută. […] Spre deosebire de oamenii obişnuiţi, care-şi străbat inconştienţi segmentul de viaţă ce li s-a dat, Iisus ştie cine e, de unde vine şi unde se duce. El este elementul-cheie al unui plan menit să dezvolte în mentalul colectiv cea mai puternică armă de manipulare a tuturor timpurilor: Mitul.

Nicio clipă existenţa Mântuitorului nu poate sta sub semnul hazardului, totul este măsurat, cântărit, împărţit, de la botez până la ultimul suspin, pe cruce: Săvârşitu-s-a!

Iisus ştie toate acestea, dar este singur printre măslini. Îl copleşesc tristeţea şi îndoiala. Ştie că urmează chinurile şi moartea, ştie mai bine decât oricine că aşa e scris, dar nu se poate opri să-I ceară Tatălui graţierea. O face absurd şi inutil, fără să spere o clipă că ar putea s-o obţină, căci Dumnezeu e cel care l-a trimis pe Pământ să sufere şi să moară. Dar ce altceva să facă, biet Hristos, dacă nu are un prieten care să vadă ce e în sufletul Lui?

Singurătatea din grădina Ghetsimani este însă vuiet de lume pe lângă ce-L aşteaptă pe cruce. Acolo, împuns de lance, străpuns de cuie, şiroind de sânge, cu gura arsă de oţetul pe care soldatul i-L dăduse drept apă, geme din adâncul sufletului Său nemuritor: Doamne, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Într-o primă interpretare, cea mai simplistă, asta poate însemna: De ce i-ai lăsat, Doamne, să Mă tortureze şi să Mă ucidă, pe Mine, Fiul Tău? Ceea ce nu are sens, întrucât am văzut cât de conştient şi de determinat este Iisus să-şi ducă suferinţele, batjocura şi moartea până la capăt, pentru ca Învierea să fie cu atât mai strălucitoare.

Altceva, teribil, spune strigătul lui Hristos. Pentru o clipă, chinul L-a învins şi L-a făcut să uite de ce se află pe cruce. Pentru o clipă, din Fiu Domnului n-a mai rămas decât un om sfâşiat de durere… Rănile, sudoarea, sângele, scânteierea crudă a soarelui peste pământul pietros al Golgotei nu mai sunt scrise, nu mai sunt scenariu, sunt reale…

Şi atunci, ca să se apere, Iisus L-a căutat în El cu disperare pe Tatăl.

Şi nu L-a găsit.

Asta îi fusese ascuns şi Lui în scriptul divin pe care îl ştia rând cu rând: că, la sfârşit, Dumnezeu care îl ţinuse să meargă pe ape, să tămăduiască slăbănogii şi leproşii, să învie morţii şi să scoată diavolii din om va pleca de la El. Căci şi asta stătea scris.

Pentru ca efectul Iisus să acţioneze nu doar asupra mâinii de primitivi din Israelul acelor vremuri, ci asupra a generaţii succedate în milenii, El trebuie aruncat mai jos decât cel de pe urmă credincios, care, după ce a pierdut totul, după ce a fost trădat şi părăsit de toţi şi îşi aşteaptă moartea, mai are sprijinul ultim – al Celui de Sus.

N-a ştiut, nu I-a fost dat să ştie lui Iisus, că I se va rândui şi patima cea mai grea: moartea fără Dumnezeu. Fără de care Învierea întru Domnul nu e deplină.

Creştinul care a înţeles asta va înţelege şi de ce la Hristos a înviat! se răspunde cu întărirea Adevărat a înviat!