Gloria oarecare a unui cronicar nefotograf

Mi-am deschis primul cont bancar în vara lui 2006. Pentru asta,

• Am luat trenul până la București.

• Acolo m-am urcat pentru prima dată într-un avion și am zburat până la Milano, unde cinci ore m-am holbat la vitrina magazinului Ferrari din aeroportul Malpensa.

• Apoi am zburat opt ore peste Atlantic, am pus piciorul pe pământul făgăduinței — New York. America — și am petrecut o noapte la un hostel din Harlem.

• A doua zi am mers încă opt ore, cu un autocar Greyhound, până pe malul Lacului Champlain, în nordul statului New York, aproape de granița canadiană, într-un orășel minuscul pierdut într-o uitare provincială. Plattsburgh.

• Acolo m-am angajat într-un restaurant de familie și managerii m-au trimis cu o hârtiuță să-mi deschid cont la bancă.

Într-o țară străină, un tânăr ca picat din Lună la 21 de ani, m-am trezit cu un cont bancar în mai puțin de un sfert de oră. Am depus în el o sută de dolari, economii din primul meu salariu american

Doi ani mai târziu, ajungând să lucrez chiar eu într-o bancă din România, aveam să-mi amintesc momentul de fiecare dată când completam un maldăr de hârtii pentru deschiderea de cont a unui client.

Habar n-aveam că experiența americană avea să-mi deschidă ochii către lume într-un mod care să-mi influențeze decisiv viața. În mintea mea, visul american era altul: un laptop și un aparat foto digital.

În ziua când am adunat suficienți dolari în contul meu american, a fost o adevărată sărbătoare în sediul micii bănci de provincie. Mă cunoșteau toți funcționarii și funcționarele ce puteau să-mi fie mame — și se bucurau pentru mine de parcă mă duceam să le-aduc lor electronicele.

Mi le-am cumpărat de la BestBuy. Un laptop HP Pavilion cu diagonală de 17 inchi (pe care mi-era și frică să-l deschid, eu știind doar să apăs butoanele desktop-ului meu depășit din camera de cămin) și un aparat foto digital Canon, care-mi încăpea în palmă. Cu ele mi-am documentat cele câteva luni de aventură americană, ultimul an de facultate și apoi primul concediu (Grecia) dintr-un salariu minuscul de angajat la bancă.

În vara lui 2008, am participat la un concurs de recenzii de film. Banca era sponsorul principal al ediției din acel an a festivalului de film Anonimul și, pe lângă o excursie de o săptămână în Deltă, am câștigat și un aparat foto. Tot un Canon și tot digital — dar de data asta nu-mi mai încăpea în mână.

Nu mai era o jucărie de amatori, i-am asortat un trepied și, împreună ani buni, am descoperit România de la o graniță la alta (aproape) și am adus Europa cu mine acasă, descărcând-o de pe cardul de memorie în laptop (tot un HP Pavilion, dar și el din generația nouă).

Telefoanele încă bâjbâiau într-ale fotografiei, cele cu camere performante aveau costuri prohibitive, astfel încât eram tot mai convins că visul meu lua forma unui aparat DSLR.

Dar Pandemia l-a pus pe hold. Ce să pozezi închis în casă? În plus, îmi modificasem abonamentul de telefonie ca F. să aibă suficient net pentru școala online — și beneficiasem de o reducere consistentă la ceva numit Samsung A42. Modelul mi-era complet necunoscut, dar venea la juma’ din prețul de vânzare de-atunci (peste 300 de euro), iar tipul de la firma de la Orange îi lăudase cele patru camere.

L-am luat și l-am probat mai târziu anul acela (2021), în Lefkada. Am descoperit atunci că pot să fac și eu fotografii de copertă, fără Photoshop, cu un banal telefon mobil.

Oricât m-am străduit și m-am jucat cu setările Canonului, n-am reușit nici măcar să mă apropii de culorile și claritatea celor două fotografii nocturne de mai sus — făcute cu Samsung A42, cu un simplu point and shoot pe modul noapte predefinit. Am înțeles pe dată că visul meu trecea acum prin lentilele telefonului.

OBS. Toate imaginile încărcate aici au trecut mai întâi prin “tratamentul” reducător de calitate, dar și de cantitate de memorie consumată, al WhatsApp.

De atunci au trecut patru ani, în care Samsung A42 a devenit un tovarăș de drum de încredere și nedespărțit. Mă ascultă, îmi notează gândurile și vede lumea în culori care mie îmi sunt ascunse. Ba chiar își măsoară forțele, de la egal la egal, cu mult mai rasatul iPhone de penultimă generație al soției.

Este suficient pentru un cronicar nefotograf. Pentru mine imaginile se construiesc mai degrabă din cuvinte (în ciuda celebrului dicton care susține supremația vizualului chiar și asupra a o mie de cuvinte) și sunt conștient că ratez cea mai mare parte din conținutul artistic al unei fotografii profesioniste. Dar există o oarecare glorie și în a fi cărăușul unui telefon mobil cu patru ochi.