Foto-jurnal de călătorie: La festival (aug. 2008)

În 2008, să vorbești despre festivaluri însemna că te refereai în primul rând la:

• Festivalul Internațional “Cerbul de Aur” de la Brașov, care în 2023 ar sărbători 55 de ani de la prima ediție.

• Festivalul Național de Muzică Ușoară “Mamaia”, care în acest weekend ajunge la ediția aniversară cu numărul 60.

• Festivalul “Callatis” de la Mangalia, între timp trecut în neființă.

• Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, ajuns și el la venerabila vârstă de 30 de ani.

• Festivalul Internațional “George Enescu”, seniorul de vârstă ajuns la 65 de ani de la prima ediție, cu manifestări și evenimente organizate în București și locuri din țară.

Prin urmare, invitația la Festivalul de film “Anonimvl” a venit ca o curiozitate absolută. Am primit-o pentru recenzia lui The Dark Knight (2008), în cadrul unui concurs de specialitate. Mi-au plăcut filmele încă de mic — însă atunci am adăugat pasiunii mele și o latură ceva mai palpabilă: cronica de film, la nivelul omului de pe stradă, fără pretenții de critic de specialitate.

Festivalul se ține la Sfântul Gheorghe, la marginea Deltei și a României, într-un decor care încă-și mai păstrează sălbăticia din 2008. La jumătatea lui august, mica localitate își dublează (dacă nu chiar mai mult) populația, fiind asaltată de iubitorii de film, de mare, de plaje sălbatice și de foșnete prin păpuriș.

Majoritatea proiecțiilor sunt găzduite de cinematograful în aer liber construit special în satul de vacanță cu corturi și căsuțe de lemn.

Evenimentele mai sofisticate se țin peste drum ulița desfundată, la resort-ul cu ștaif Green Village.

Recent am petrecut câteva zile și în locația cu veleități de lux, dar, în 2008, cu very-low-budget de proaspăt angajat (lucram de abia șase luni), săptămâna petrecută printre anonimii din satul de vacanță a fost e experiență indie-hippie-trippie mai ceva ca anii de studenție-în-cămin pe care abia îi încheiasem:

• Cazare în căsuțe de lemn acoperite cu stuf care ziua se încingeau la 40 de grade și noaptea se răcoreau până la 30.

• Mâncare la împinge-tava, unde o simplă roșie feliată se chema salată, deși nu văzuse în viața ei sare sau ulei.

• Toalete la comun și dușuri la țeavă, ca să nu uiți cum arată o gașcă de handralăi goi pușcă, săpuniți și cu apa luată.

• Corturi claie peste grămadă, printre care te strecurai cum puteai, o lume pestriță de culori învălmășite și sunete dubioase, cu replici strigate de sub pânze: Bă, noi ne futem! — cărora li se răspundea din afară: Și ce să facem, să venim și noi?

Plaja e dincolo de pustiul de nisip și soare care se întinde între apa dulce a Dunării și cea sărată a Mării Negre. Spiritele libere făceau la pas drumul ce șerpuia prin vegetația pitică, simandicoșii luau trocariciul, înghesuiți în două cuști metalice, strivindu-se până le ieșeau toate fumurile pe nas și prin toate celelalte orificii.

Dar plaja era o minunăție, întinzându-se parcă nesfârșită, de la vărsarea Dunării în Mare până spre un orizont conturat de macarale portuare. În necuprinsul ei își găseau toți locul: cutezători căutători de valuri, fete visând printre pagini de carte, copii jucându-se în nisip, cupluri de nudiști cu trupuri sculpturale, patrupezi adulmecând briza.

Timpul trecea pe nesimțite până la apus, când toată lumea scotea aparatele de fotografiat, ca să surprindă ieșirea din scenă — dramatică și majestuoasă — a soarelui.

Ziua se lungea mult în noapte, cu filme bune, filme pe care, de neînțeles pentru mine, nu aveam să le mai vedem vreodată în cinematografe, filme ce parcă se ascundeau pentru totdeauna acolo, la capătul însingurat al pământului.