Gândurile unui pasionat de film

…care nu înţelege filmele

Acum vreo două săptămâni, primeam la poşta redacţiei o întrebare despre Parthenope. N-am putut comenta în niciun fel atunci, fiindcă nu văzusem filmul cu pricina. Între timp l-am găsit prin vecini, alături de alte filme de festival – practic acelaşi, Cannes –, după a căror vizionare am ajuns la concluzia că ori sunt eu cam prost, ori filmele d’auteur nu sunt pentru mine.

Nici măcar nu e o concluzie, mai degrabă o afirmaţie echivocă – fapt care doar întăreşte ideea că poate, uneori, chiar nu mă duce capul.

Am văzut trei filme şi nu m-am prins ce mesaj voia să-mi transmită niciunul dintre ele. A trebuit să citesc apoi ce-au înţeles alţii din ele ca să-mi fac o idee despre ce-ar fi trebuit să înţeleg eu. Ori, pentru mine, 1. existenţa unui mesaj şi 2. uşurinţa receptării lui de către spectator sunt criterii esenţiale ca să consider un film drept OK. Dacă 3. îmi rămâne în minte şi a doua zi atunci deja are pretenţii de film bun. Iar dacă 4. are şi o imagine faină, căreia i se adaugă 5. o muzică şmecheră, atunci putem dezbate dacă e un film foarte bun. Niciunul dintre astea trei filme n-a reuşit să bifeze mai mult de unul, poate două, dintre punctele de mai sus.

Şi cred că sunt destul de permisiv în evaluarea mea: n-am pretenţii ca actorii să fie nu ştiu cum, nu dau bir cu fugiţii la prima chestie woke, nu despic dialogurile-n patru şi, în general, nu multe chestii…

Sigur, unii vor spune că arta nu e pentru toată lumea – şi vor împinge discuţia pe panta foarte alunecoasă a contrazicerilor despre ce este sau nu este artă. Eu mă mulţumesc să spun doar atât: să faci un film despre care numai foarte puţini oameni pot susţine că l-au descifrat mi se pare o pierdere de timp.

Luându-le în ordinea inversă a vizionării lor, cititorul meu spunea despre Parthenope că e un film frivol. Şi îi dau dreptate: pelicula se vrea libertină, erotică şi dezinhibată, la fel ca protagonista de unde îşi ia numele. Însă problema mea este că mi s-a părut doar un colaj de secvenţe care nu se leagă între ele, nu oferă coerenţă întregului şi, prin urmare, nu transmit nimic. Criticii au numit asta "odă închinată tinereţii". Eu mă mulţumesc să spun doar că:

• Decorurile sunt superbe, un reminder plăcut al excursiei pe care am făcut-o în 2024, când am explorat Capri, Sorrento, Coasta Amalfi şi Napoli (despre care am scris, la momentul respectiv, în jurnalul de călătorii).

• Parthenope este de o frumuseţe tulburătoare, probabil ca sirena al cărei nume îl poartă. Iar actriţa care o întruchipează are un nume pe măsură: Celeste Dalla Porta.

Însă numai cu atât am rămas. Ah, şi cu secvenţa unui coitus cu public la care asistă Parthenope. În lipsa celui mai mic erotism al momentului cu pricina, în capul meu a explodat un imens Che cazzo!?!... WTF?!?

Lui Babygirl i s-a dus buhul că e filmul în care Nicole Kidman îşi arată nurii la 54 de ani – ca Demi Moore în The Substance. A ajutat probabil şi faptul că actriţa a declarat că, la un moment dat pe platou, era copleşită de o avalanşă de orgasme într-una dintre scenele hot şi a cerut oprirea filmărilor. Pelicula începe cu Kidman mimând un orgasm deasupra lui Antonio Banderas (nu ştiu dacă şi în realitate, dar în film sigur se prefăcea; odată descălecată, femeia s-a repezit în baie să se satisfacă singură, cu ochii la un film porno pe ecranul unui laptop). Sunt singurele minute interesante într-un film de două ore, pe care criticii l-au numit "un mic miracol, un număr de virtuozitate executat la înălţime şi fără plasă de siguranţă". Eu l-am văzut ca pe o încâlceală de acţiuni fără sens însăilate într-un film plictisitor.

Cel mai aproape de definiţia unui film bun, aşa cum am schiţat-o mai sus, a fost All We Imagine as Light, care a primit marele premiu al festivalului de la Cannes în 2024. Pelicula abordează condiţia femeii în societatea indiană, împletind două poveşti:

• Prabha, al cărei soţ dintr-o căsătorie aranjată a părăsit-o imediat după nuntă, singurul semn al existenţei lui fiind un rice cooker pe care-l primeşte din senin tocmai din Germania. În ciuda rupturii evidente, Prabhei îi este imposibil să lase un alt bărbat în viaţa ei.

• Pe de altă parte, Anu, colega ei de cameră, şi-a găsit pe cineva de o seamă cu ea, dar tânărul este de altă religie şi relaţia lor nu se poate consuma decât în cel mai mare secret.

Cele două fire narative se desfăşoară pe fundalul omniprezent, în primul rând sonor, al Mumbaiului, oraş ce nu doarme niciodată. Dar filmul nu m-a impresionat. Totuşi, în apărarea mea, cred că poate fi luat în discuţie aici şi un anumit bias cultural.

Prin urmare, dintre neaşteptat de multele filme de festival cu care am început anul – totul pornind de la un afiş în vitrina care a mai rămas din fostul cinema Republica din Iaşi –, reperul rămâne tot The Seed of the Sacred Fig. În pofida lungimii sale considerabile, a ritmului lent şi a destule lipsuri, are ceva ce le lipseşte celorlalte filme: o direcţie şi o încheiere.

Dar rămân cu nostalgia Festivalului de Film Anonimul, ediţia 2008, din Deltă – şi cu speranţa că drumurile mă vor mai purta şi la alte evenimente de genul ăsta.