Foto-jurnal de călătorie: Slănicul fără Slănic (aug. 2024)
Istoria leagă de Slănic Moldova două repere:
1801: descoperirea izvoarelor minerale.
1889: primul concert (cu) public al lui George Enescu; avea doar opt ani.
Apele minerale sunt exploatate și astăzi. Nu știu dacă oamenii mai vin la Slănic și pentru băi, dar pentru o plimbare la aer curat, pe lângă izvoarele ce păstrează aerul unei alte epoci, sigur vin. Duminică, stațiunea forfotea de turiști, cum de mult n-am mai văzut-o.
Vremea bună i-a scos pe oameni afară, în valea tăiată prin Munții Nemirei de apa Slănicului, într-un decor neașteptat de reușit: clădiri cu arhitectură veche, restaurate cu gust, veghind de sub poala pădurii asupra parcului cochet.
Și vechiul Cazinou Regal știe să se prezinte — dar numai de la distanță și din anumite unghiuri. Din depărtare, venerabila construcție păstrează eleganța altor timpuri; de aproape, fasonul este stricat de afișele ce atârnă pe construcția pe care nu o mai vrea nimeni.
Într-un capăt, acolo unde pornește drumul spre izvoare, Hotelul Perla (proaspăt renovat și el, cel puțin la exterior) a mai scăpat de alura comunistă. Dar sunt încă multe construcții căzute pradă uitării și trecerii implacabile a timpului, ce țin stațiunea departe de adevăratul ei potențial. Perla Moldovei e un alt nume — unul cu pompă — pentru Slănic Moldova, însă desuet și rupt de realitate.
Perla își pierde strălucirea pe măsură ce-și pierde apa. În albia în care altă dată clocotea un râuleț impetuos, ce se revărsa cu furie înspumată peste căderile de apă amenajate de om, am descoperit cu stupoare un firicel de apă tăcut și molcom, complet străin de torentele și cascadele de odinioară. Aceeași imagine dezolantă pe care o oferă și Trotușul în curgerea lui spre Siret.
Claimăt ceingi-ul cu care unii își împănează discursurile sforăitoare e de multe ori o cacealma, un zăhărel aruncat în slujba politicii. Dar schimbările climatice de pe urma cărora au dispărut iernile înzăpezite ale copilăriei mele, iar acum seacă râul despre care povesteam cândva cu Sandu, — toate astea în doar 30 de ani — sunt cât se poate de reale.
Inspirat de un ecosistem aproape lipsit de apă, Frank Herbert a scris acum jumătate de secol Dune. Rămâne de văzut ce va face omenirea în următorii 50 de ani, sub presiunea resurselor tot mai puține. Local, sunt convins că Slănicul fără Slănic va deveni o groapă de gunoi.