Film - Dune: Part Two (2024)

Regia: Denis Villeneuve

Distribuția: Timothée Chalamet, Zendaya, Rebecca Ferguson, Javier Bardem, Josh Brolin, Stellan Skarsgård, Austin Butler, Dave Bautista, Florence Pugh, Christopher Walken, Léa Seydoux, Charlotte Rampling

Durata: 2h 46m

---

Ieri am ajuns să văd Dune: Part Two, într-o sală complet plină, chiar și în a treia săptămână de la lansare. Multă lume la nici 30 de ani — astfel e de presupus că nu au venit la cinema pentru că au citit cartea, ori pentru că îi cunosc filmografia lui Villeneuve. Ceea ce i-a adus e coolness-ul precedentului film, care și-a găsit publicul mai degrabă prin streaming, decât la cinema.

Acesta este, în primul rând, meritul lui Villeneuve: a readus în fața marelui ecran argintiu un public obosit de blockbuster-ele cu supereroi costumați în spandex — tot cu un proiect masiv și încărcat de efecte speciale. Însă dincolo de ce se vede și se aude (capitole la care filmul excelează), Dune are o tematică extrem de bogată. Ba chiar e oarecum surprinzător, tocmai pentru ideile cu care jonglează, că a prins atât de bine la public.

Part One a creionat contextul luptei pentru putere din viitorul îndepărtat. Reflecțiile prințesei Irulan sunt un subterfugiu expozițional eficient în Part Two, așa că Villeneuve nu pierde vremea și reia firul narativ exact de acolo unde l-a lăsat în 2021: Paul Atreides și Lady Jessica fug spre adăpost alături de fremeni, poporul (cu influențe covârșitoare din Orientul Mijlociu și lumea arabă a zilelor noastre) care le va schimba fundamental viețile.

Avându-l în prim-plan pe tânărul Atreides, care trebuie să-și descopere calea — la propriu și la figurat — printre nisipurile de pe Arrakis, povestea lui Villeneuve abordează teme grele:

• salvatorul alb, venit dintr-o altă lume pentru a conduce o populație indigenă, pătrunsă de fervoare religioasă, în lupta de eliberare de sub colonialismul unui invadator și mai alb.

• religia ca instrument primordial de manipulare a maselor și ușurința cu care un adept se poate transforma într-un fanatic.

• iluzia liberului arbitru într-o lume manevrată din umbră de interese obscure, ce acționează la o scară (în timp și spațiu) imposibil de cuprins pentru cei mai mulți indivizi.

Filmul lui Villeneuve este un melanj (pun intended pour les coinnasseurs) de subiecte de reflecție, condimentat cu scene de luptă palpitante. Confruntarea din arena de pe Giedi Prime iese în evidență printr-o brutalitate exacerbată de absența totală a culorii. Secvența de aproape 20 de minute este filmată printr-un filtru infraroșu ce absoarbe, pur și simplu, viața din imagini, transformând orice ființă într-o clonă a lui Nosferatu (iar pe monstruosul Baron Harkonnen într-o combinație de Nosferatu cu Jabba the Hut).

De altfel, unele voci susțin că Dune-ul lui Villeneuve este pentru anii ‘20 ai secolului XXI ceea ce Star Wars a fost pentru anii ‘70-’80 ai secolului al XX-lea. Pentru mine, elementul de comparație potrivit s-ar găsi chiar imediat după trecerea dintr-un secol în celălalt: The Lord of the Rings: The Two Towers (2002) — o altă continuare care s-a bazat pe ceea ce știam despre personajele din primul film, a adăugat câteva noi și a amplificat senzația de luptă continuă și pericol. La fel ca pentru LOTR, un al treilea capitol pentru Dune pare inevitabil… iar lumea va trebui să descopere noi cuvinte pe lângă “grandios”, “colosal”, “măreț”, “impunător”, “maiestuos”, “magnific”, “monumental”, care pentru moment curg-fluviu pentru Dune.

Poate un al treilea film mă va face să-mi pese mai mult de personaje. Deocamdată rămân cu percepția unor diferențe insurmontabile față de spectatorul obișnuit, ceea ce face imposibilă o conexiune emoțională cu protagoniștii poveștii. Preferata mea rămâne, totuși, Lady Jessica a Rebeccăi Ferguson — căreia i se adaugă Javier Bardem, al cărui conducător fremen (Stilgar) împletește foarte bine experiența de viață a unui veteran cu naivitatea unui copil vrăjit de mitul lui Lisan al-Gaib.

Una peste alta, Part Two este un film care se cere văzut (pe cel mai mare ecran cu putință) fie și numai pentru că a devenit subiectul cel mai fierbinte al lumii întregi — surclasându-și cu rapiditate predecesorul. După genericul de final, va servi drept un subiect de conversație atractiv pentru destul timp de-acum încolo.