Povestea unei adicții: 34. Sandu de sub munte (Intermezzo)

Statistic, Dragoș petrecea mai mult timp cu Struțul. Cu prețul unei țigări, era companionul perfect: îndeajuns de prezent cât să nu te simți singur, suficient de discret cât să nu te încurce cu părerile lui — pe care ori nu le avea, ori le ținea doar pentru el.

Pentru un lider, Struțul era un foarte bun locotenent. Însă un conducător are nevoie și de un sfetnic; acela eram eu. Legătura dintre mine și Dragoș ieșea la iveală când scările de bloc îi aspirau înapoi pe copiii betoanelor, iar peste curte se lăsa liniștea. Prin conexiuni umane ascunse ochiului străin, între mine și el, între bunicile și mamele noastre, legătura noastră era cea a unei prietenii aparte.

Dar înaintea lui Dragoș mai fusese cineva.

Abia trecusem la gimnaziu. Dragoș se mutase din școala generală unde mergeam toți, la liceul de peste drum (o vreme când clasa a cincea la liceu era mai degrabă un experiment). Eu mergeam mai departe alături de camarazii din clasa-ntâi — când un băiat nou a apărut în colectivul nostru.

Îl chema Alexandru Moraru, avea un zâmbet molipsitor, părul negru, creț, scurt și des ca o perie de sârmă, și toată lumea îl striga Sandu.

Era de aceeași statură cu mine, dar mai solid. Am remarcat imediat pumnii ca două baroase și, mai târziu, l-am văzut trecând ca buldozerul prin adversarii de pe terenul de fotbal. Era un zdrahon învățat cu greul, coborât de sub munte, de la Slănic (Moldova).

Urma să fim colegi de bancă și prietenia noastră s-a legat firesc. A contat și faptul că avea un șut năprasnic și o plăcere deosebită să mă “încerce” ori de câte ori mă prindea în poartă — pe măsura fanatismului cu care mă aruncam în fața ghiulelelor pornite din piciorul său. Dar ne-am regăsit, mai ales, în amintirile pe care le împărtășeam despre orașul lui natal. Cei mai mulți din clasă știau că era stațiunea cu care se mândrea județul… și cam atât, dar eu mă plimbasem de nenumărate ori prin aceleași locuri ca noul meu prieten (în excursiile de-o zi cu ai mei), încât era ca și cum alergasem împreună printre izvoarele minerale, ne holbasem amândoi la peștii din bazinele păstrăvăriei și ne distrasem cu aceeași sanie pe derdelușul din fața hotelului Perla — unul dintre cele mai cunoscute din stațiune.

Maică-sa era șefa restaurantului de la hotel — deci persoană cu trecere, acolo organizându-se evenimente cu ștaif, de la nunțile celor cu dare de mână, până la mese festive de întreprindere (fiind prea devreme pentru concepte corporatiste) și dineuri de partid. Iar doamna Moraru se folosise din plin de contactele ei ca să-și plimbe fiul de la o școală la alta, din motive disciplinare. Calea lui Sandu către clasa noastră, deja a treia haltă în drumul său către cucerirea universului (echivalentă oarecum cu distrugerea lui), se deschisese încă de la înălțimea Inspectoratului Județean, unde diriginta noastră era madamă cu prestanță și favoruri de primit — și, implicit, de returnat.

Colectivul nostru se voia, așadar, un batalion disciplinar, de reeducare și reabilitare a tânărului Alexandru Moraru — cel în a cărui privire inteligentă râdea zi și noapte un drăcușor hotărât să spulbere liniștea lumii, căruia toți îi ziceau Sandu.

Planul a fost un eșec răsunător.

Sandu era un spirit rebel, pe care adulții îl condamnau drept “capul răutăților”. În lumea unor puști abia ieșiți din școala primară, însă, era un lider și ne-am strâns în jurul lui în consecință. După câteva luni, devenisem o celulă de anarhiști, elemente agitatoare care apăream periodic pe ordinea de zi în cancelaria profesorilor. O excursie cu clasa pe traseul Salina Târgu-Ocna — Slănic, încununată bineînțeles cu o masă la restaurantul cu pricina, a mai calmat spiritele, dar pacea a fost înșelătoare. La puțin timp după aceea, am fost protagoniștii unui nou episod turbulent.

Intrasem în rotația claselor de gimnaziu și trecusem în modulul de dup-amiază. Ziua trebuia să se termine liniștit, cu două ore legate de atelier, la traforat. În schimb, un fel de râmă de cauciuc dintr-un material fosforescent a apărut de undeva și a dat totul peste cap. Sandu nu avea nimic de-a face cu obiectul, dar a făcut o poantă pe seama acestuia. O glumă atât de inspirată, încât un val de râsete a cuprins bancurile de lucru — transformându-se apoi într-o isterie generală. Vuietul a răbufnit dincolo de ușile atelierului și s-a răspândit pe coridoarele școlii. N-a durat mult și ne-am trezit cu câțiva profesori peste noi.

Un consiliu s-a întrunit ad-hoc și, mult după lăsarea întunericului, părinții erau chemați să ia la cunoștință de răzmerița odraslelor. A fost singura dată când taică-miu a venit la școală în afara obișnuitelor ședințe cu părinții, pe care le detesta. Când într-un târziu m-a luat acasă, era iritat la culme pe profesori, pentru scopul pueril pentru care îl chemaseră — dar și pe mine, deoarece le dăduserăm motiv s-o facă.

Sandu a fost găsit țap ispășitor pentru întreaga tărășenie. Sub pretextul deciziei de consiliu profesoral, diriginta și-a retras favorul făcut, cerându-i șefei de restaurant să-și ia copilul din clasă și din școală.

Mutarea s-a făcut în vacanța de vară. Anul școlar următor, în urma lui Sandu, batalionul disciplinar s-a transformat într-o adunătură de leșinați fără identitate. Eu am rămas fără coleg de bancă și fără singurul tovarăș adevărat din clasă.

Eram o mână de prieteni mai apropiați, cu o rutină clară și agreabilă. Sandu, însă, avusese o sclipire care făcea să se întâmple lucruri din nimic. Plecarea lui lăsase un mare — și neașteptat — gol în viața mea de elev.

Nu l-am mai văzut niciodată. Cum lumea nici n-a ars din temelii, nici nu s-a întors cu josu-n sus, îmi închipui că, undeva, cineva i-a venit până la urmă de hac drăcușorului din privirea băietanului de sub munte.