Flow

De la Emil Gârleanu la premiile Oscar

Un cântăreţ (cu precădere un rapper) este cu atât mai apreciat cu cât versurile lui au flow – adică se pliază pe instrumental, curg împreună cu fundalul muzical.

Pentru un om obişnuit, flow-ul ar fi mai degrabă capacitatea de a se exprima cursiv şi coerent. Adică exact ce nu a făcut tipul devenit celebru acum nişte ani, când, întrebat de ce este fan Paul Walker, a răspuns:

— Păi sunt pentru că din seria filmelor… şi pentru că automobile.

Clipul devenit viral a dat naştere unui veritabil efect Mandela (explicat pe scurt aici), foarte multă lume amintindu-şi replica pe dos:
— Pentru că maşini şi din seria filmelor.

Capacitatea de a comunica printr-un limbaj structurat și complex (care a permis apariția poveștilor, a credințelor și a triburilor) a reprezentat un avantaj competitiv decisiv pentru om în cadrul regnului animal.

Reversul acestei medalii este că nu toți tovarășii lui Sapiens știu să se folosească de acest avantaj. Unii, care se vor chiar în vârful ierarhiei, sunt complet lipsiți de flow:

— E unfair… Ce-o să faci? Nu mai ai bani… This is reality. Adică nu poţi să zici că, nu ştiu, viaţa asta e unfair, alţii trebuie să-mi dea mie bani pentru că şi eu am nu ştiu ce… It is what it is, life is not fair, într-adevăr.

Hai să punem un străin la conducere, ăla dă whatever… sau acea echipă dă whatever instrucţiuni, se întâmplă whatever şi dup-aia sunt extraşi din România. Cine este responsabil?

Este o mostră de bălmăjeală a unei tanti semidocte sfertodocte pentru care până şi postura de simplu candidat la Preşedinţie e prea mult.

Când zgomotele de felul ăsta se contopesc într-o polifonie ininteligibilă, care te împresoară asurzitor, scăparea se află în lumea celor care nu cuvântă. Dar nu cea din scrierile lui Emil Gârleanu, ci din imaginaţia creatorilor lui Flow, filmul care, asemenea personajelor sale, a traversat un ocean – din Letonia până în America – pentru a-şi adjudeca Oscarul pentru cel mai bun lung-metraj de animaţie.

Cu o grafică superbă, Flow este povestea unei pisici solitare, care trebuie să supravieţuiască într-o lume spălată de ape, nu neapărat pământeană, într-o bărcuţă cu pânze, alături de alte câteva animale cum nu se poate mai diferite între ele: un capibara somnoros, un labrador jucăuş, o pasăre-secretar autoritară şi un lemur colecţionar de vechituri.

După imagine, sunetul este următoarea piesă de rezistenţă a filmului. Coloana sonoră futurist-minimalistă accentuează măreţia şi izolarea peisajelor, lăsând totodată spaţiu interacţiunilor dintre animale, cu onomatopeele specifice. Dialogul, în accepţiunea lui tradiţională, lipseşte cu desăvârşire, protagoniştii nefiind pe deplin antropomorfizaţi.

Iar mesajul este al treilea punct forte din Flow. În imaginea necuvântătoarelor reflectată în apă sau într-o oglindă se întrezăresc oamenii din faţa ecranului. În înţelepciunea lor primară şi nerostită, animalele încearcă să ne transmită că trebuie să ne vedem ca parte a unui întreg, nu împărţiţi în tabere care se războiesc pentru nimicuri (la scara universului, sau măcar a istoriei unei planete, un zăcământ de petrol sau de metale rare e un fleac). Confruntaţi cu schimbările climatice şi cataclismele care ne lovesc tot mai des, ne avem doar unii pe alţii pentru a supravieţui.

Este exact acelaşi mesaj pe care ni-l transmite istoria umanităţii: nu supravieţuiesc neapărat cei mai puternici, cât cei capabili să coopereze.

Şi e acelaşi mesaj din The Wild Robot (2024), cealaltă animaţie nominalizată la Oscar, tot cu animale (vorbitoare de data asta), cu grafică şi muzică excepţionale.

Dar cred că Flow a avut un plus de originalitate care i-a adus statueta aurită.