Criticul care nu sunt

Unul dintre reproșurile recurente primite în colțurile de internet în care am scris este că “mă dau” critic de film.

— Tu și cu CTP ăla, care se crede mare expert în tenis!… mi-a scris la un moment dat cineva (în privat, desigur; nu se cade să se știe public că citești blogul “deșănțat” al unui nimeni).

Interesant: că m-aș crede critic literar nu m-a acuzat nimeni. Și am citit și cărți ale lui Cristian Tudor Popescu și am zis că mi-au plăcut unele texte…

Revenind la filme, da, îmi place să scriu despre filme. Articolele despre un film sau altul nu sunt de umplutură, c-aș ține eu morțiș să postez ceva în fiecare zi, chiar dacă n-am ce — eu chiar vreau să vorbesc despre filmul ăla. Pentru mine, ca spectator, experiența unui film are două momente: emoția “la cald” a vizionării propriu-zise și dezbaterea “la rece” care urmează.

• Pentru unii ar exista și a treia fază, premergătoare celor două: așteptarea, comentariile și hype-ul dinaintea lansării, pe baza informațiilor care apar în timpul producției unui film… Nu e pentru mine. Genul ăsta de demers anticipativ poate ucide un film foarte ușor, cred eu. “Din fașă”, cum s-ar spune.

Asta înseamnă că sunt critic de film?

Din punctul meu de vedere, sigur nu.

Critica de specialitate (adică nu aruncatul cu noroi și hate-ul ca perspectivă asupra vieții) presupune în primul rând un fundament teoretic — pe care eu nu-l am. Nu cunosc mai nimic despre tehnici în cinematografie, uzanțe pe platourile de filmare, jargon specific etc.

Apoi, ca să poți emite o critică pertinentă, trebuie să cunoști conceptul mai îndeaproape, dincolo de simpla lui definiție. Nu poți spune că înțelegi filmul ca fenomen (curente estetice, “școli” de film, tehnici de interpretare etc) doar pentru că stai într-un scaun de cinema, ori citești niscaiva curiozități pe net. Astfel devii un consumator avizat, mai informat decât media, relevant din perspectiva banilor în care se poate transforma interesul tău pentru un film (de la biletul de cinema propriu-zis, până la merchandising-ul de toate felurile) — dar nu cred că e suficient pentru a pretinde statutul de critic.

Pe IMDb, una dintre chestiile cele mai mișto pe care internetul le-a făcut posibile, fiecare film are o secțiune de Critics’ Reviews. Deci cei care se regăsesc acolo sunt considerați critici. Unele site-uri de-acolo nu fac decât să reia identic același material: sinopsisul oficial al filmului. Câteva doar “diseacă” subiectul în elemente precum: nuditate și sex, limbaj, diversitate sub toate aspectele (neapărat!), efecte speciale cu potențial de reacții adverse (medical vorbind). Altele fac confuzii grosolane când vine vorba de personaje sau elemente de intrigă, inclusiv locații precizate explicit în film. Și includ aici numai “jurnalele” în limba engleză; sunt convins că spețele de mai sus se reflectă și în blogurile scrise în alte limbi.

Prin urmare, dacă asta înseamnă să fii critic, atunci eu — clar și din fericire — nu sunt. Și nu mă ridic nici la nivelul de cunoaștere ale celor câteva resurse pe care le urmăresc frecvent: comunitatea Roger Ebert și alți 2-3… critici (da, pe ei pot să-i numesc așa). Iarăși, din fericire, pentru că altfel n-aș avea cine să-mi deschidă ochii la unele chestii.

În concluzie, ceea ce scriu eu nu e critică. Doar gânduri și idei pe care mi le trezesc filmele pe care le văd — pentru că, de multe ori, ceea ce rămâne în minte după vizionarea unui film e mult mai interesant decât filmul în sine. O formă particulară de manifestare a efectului Mandela, dacă vreți…

Efectul Mandela definește situația intervenită când o persoană sau un grup de persoane își amintesc un eveniment în mod diferit față de cum s-a întâmplat în realitate. Pe scurt, o memorie colectivă falsă, devenită realitate în mintea unora.

Termenul a fost folosit pentru prima dată la o conferință în care mai multe persoane au susținut că Nelson Mandela a murit în închisoare în anii `80, când, de fapt, acesta a murit în 2013 și a fost președintele Africii de Sud între 1994 și 1999.

Un exemplu de efect Mandela devenit celebru: cuvintele de final din piesa We Are the Champions a celor de Queen:

We are the champions… of the world!

Ultimele trei cuvinte nu există în textul și interpretarea originale.