Film - Twilight of the Gods (2024)
Miniserie Netflix în opt părți – pentru adulți
Dacă Rebel Moon este Star Wars în viziunea lui Zack Snyder, atunci Twilight of the Gods este un fel de Game of Thrones – varianta animată. Și woke.
Povestea, una a revoltei oamenilor împotriva zeilor, se bazează pe mitologia nordică. Doar că Thor nu mai e the poster-boy din filmele Marvel, ci o o matahală roşcovană á la Kristofer Hivju (care aici, însă, dă voce unui alt personaj), ce stârnește furia oamenilor, a uriașilor și a zeilor decăzuți — iar aceştia se adună lângă zidurile Asgardului, cu gând de război și răzbunare.
În fruntea armatei se află Sigrid (excelent interpetată de Sylvia Hoeks) — o tânără luptătoare căreia Thor i-a nimicit întreg neamul adunat să o conducă la altar. Eroina este ajutată de războinica Hervor și vrăjitoarea Seid-Kona, un triunghi feminin menit să pună într-o lumină nouă o mitologie altfel bazată pe figuri masculine. Celor trei li se alătură servitoarea Thyra – dar parcă mai mult pentru a construi un alt triunghi, de data asta sexual, cu Sigrid şi Leif, partenerul ei.
Ea-ea-el, deci. Nu e singura “construcţie”; avem şi o secvenţă el-el-ea. Dacă pe prima o pot scuza printr-o descărcare orgiastică înaintea marii confruntări, celei din urmă nu i-am găsit nicio explicaţie – decât că ăsta e narativul acum, cu gay-isme băgate pe gât.
De fapt, n-am înţeles de ce era nevoie de sex în povestea asta, mai ales într-o animaţie nu foarte spectaculos realizată. Mi s-a părut că singurul efort pe care îl face scenariul este să bifeze ingredientele cu care Game of Thrones a făcut audienţă cu ani buni în urmă: sex, dragoni, trupuri sfârtecate, sânge şi maţe – şi că, dincolo de toate astea, din Twilight of the Gods nu rămâne mare lucru: nici talent de povestitor, nici muzică şi emoţie (deşi Hans Zimmer ar fi scris sau ar fi contribuit la coloana sonoră).
Acestea fiind spuse, filmele lui Snyder nasc de fiecare dată sentimente contradictorii. Twilight of the Gods nu face excepţie, cu marele Odin având un tête-à-tête cu însuşi… Hristos, care se coboară de pe crucea lui deasupra Manhattan-ului, ca într-un ritual de trecere spre zeii americani ai lui Neil Gaiman.
Singurul de care mi-a plăcut realmente a fost Loki, cu vocea fenomenală a lui Paterson Joseph. El ar fi singurul motiv pentru care aş mai viziona încă un sezon – că asta pare că se încheie cu o egalitate dubioasă între Sigrid şi Thor.