Carte - Zei americani (Neil Gaiman, 2001)

America a fost, dintotdeauna, Lumea Nouă — Pământ al Făgăduinței pentru cei care au avut curajul și puterea să traverseze Marea cea mare. Oamenii au luat cu ei, dincolo de ocean, agoniseala de-o viață, speranțele de mai bine, cele mai intime visuri, spaime și credințe religioase: zeii.

America a devenit un Panteon tot mai aglomerat al întregii lumi, astfel încât religiile au început să se împletească între ele, să se piardă unele într-altele, dând naștere altor credințe. Zei străvechi au început să-și piardă adoratorii, pe măsură ce zei noi le luau locul.

Zeii vechi au decăzut. Abandonați în uitare, rămași fără hrana credinței muritorilor, fără celebrări și fără jertfe, zeii și-au pierdut aura, transformându-se în niște umbre bătrâne, supraviețuind în colțuri nebănuite ale Americii.

Printre ei și Odin, marele zeu nordic, care vrea o ultimă bătălie celestă, o ultimă încleștare a conducătorilor de odinioară ai lumii, o ultimă încercare a vechii gărzi de a-și recăpăta supremația.

Aceasta este, foarte pe scurt, povestea Zeilor Americani, romanul din 2001 pentru care Neil Gaiman a primit premiile Hugo și Nebula. Cred că surprinde foarte bine caracterul de creuzet cultural al Americii, din a cărei contopire de civilizații s-a născut o identitate nouă — Americana.

Dar cartea în sine nu mi-a plăcut deloc. Mi s-a părut foarte dezlânată: conflict existent doar în discursul personajelor, fără ca acestea să evolueze în vreun fel, rezultând într-o desfășurare narativă lipsită de orice tensiune, care nu doar ține cititorul neimplicat emoțional, dar îl plictisește de-a binelea, stingând orice scânteie de curiozitate. Singurul motiv pentru care am dus lectura la capăt este faptul că nu-mi stă în obicei să abandonez pe parcurs și sper la o rezoluție de orice fel până la final. Singurul licăr de interes pe care mi l-au stârnit Zeii Americani a venit abia la pagina 456 (după ce autorul a ținut să relateze că personajul principal s-a bărbierit de două ori în aceeași zi, în mai puțin de 10 ore) și s-a stins câteva pagini mai târziu, când momentul de aparentă tensiune — o arestare — a fost pur și simplu șters cu buretele.

Protagonistul este o ființă de natură nedefinită. Pare a fi om, pare a fi important pentru zei, apoi se transformă într-un catalizator pentru zei, apoi umanitatea lui devine incertă. Numele lui este Shadow, o umbră care umblă între lumea viilor și cea a morților, între un tărâm real și altul magic, într-o ambivalență mai degrabă supărătoare și enervantă, decât intrigantă și ispititoare.

Scriitura lui Gaiman este încărcată cu detalii explicite ale unor acțiuni banale sau fără impact asupra evenimentelor — și aproape lipsită de modalități stilistice care să permită imaginației să evadeze, să respire singură și să viseze. Dacă am găsit vreo două paragrafe care să reziste într-un scrapbook cu fragmente de lecturi… Dar, cine știe, poate acum mai mult decât niciodată, diferențele culturale dintre un autor american (imigrant englez) și un cititor est-european duc la o percepție complet denaturată.

Cert este că am terminat cartea, mi-a lăsat un gust sălciu și nu mi-a plăcut — însă ideea este una interesantă. Am înțeles asta în timpul unei alergări zilnice, gândindu-mă la ce-am citit. Poate că, provocând acest exercițiu de reflecție post factum, este totuși o carte bună…