Film - Sleeping Dogs (2024)
Regia: Adam Cooper
Roluri principale: Russell Crowe, Karen Gillan, Tommy Flanagan
Durata: 1h 50m
Scriam ieri că românul Eugen Ovidiu Chirovici folosește în Cartea Oglinzilor, de mai multe ori, tehnica personajului-narator — însă un unul incert, a cărui optică tinde să denatureze și să amplifice misterul întâmplărilor relatate. Ideea creativă a funcționat, volumul fiind tradus în 37 de limbi (din ce-am citit pe internet).
Sleeping Dogs preia fundamentul construit de scriitorul român (crima, câteva din personajele inițiale, manuscrisul incomplet) și dezvoltă o nouă perspectivă asupra întregii povești. Din nefericire, cu prea puțină inspirație. Venind în fața unui public trecut prin murder-mistery-urile cu ștaif ale lui Rian Johnson (Knives Out, 2019) și Kenneth Branagh (A Haunting in Venice, 2023) — Sleeping Dogs nu găsește altă idee decât să ascundă o bâtă de baseball mânjită de sânge într-o groapă dreptunghiulară ce ar ieși în evidență oriunde, cu atât mai mult în grădina casei unde un bărbat tocmai a fost omorât în bătaie, victima având o colecție de bâte de baseball din care lipsește fix una.
Scena survine târziu în film, dar este măsura perfectă a diferenței de valoare dintre materialul-sursă și scenariul adaptat după acesta, care irosește o premisă destul de ofertantă: un fost polițist redeschide un caz vechi, iar condiția sa medicală (Alzheimer) îl face să privească o istorie veche ca pe ceva absolut nou, la prima vedere — cu urmări complet surprinzătoare față de prima dată. Boala detectivului este pretextul pentru numeroase secvențe expoziționale și filmul oferă atâtea informații explicite, încât impactul scontat pentru ultimele 10-15 minute se risipește undeva pe drumul până acolo.
Norocul privitorului este Russell Crowe. Cu alura unui Moș Crăciun cu nostalgii de biker, gravitas-ul detectivului Freeman e ancora filmului — chiar dacă scenariul oferă prea puțin unui actor de asemenea calibru. Lângă el, Tommy Flanagan (fostul partener al lui Freeman) și Karen Gillan (la femme fatale) completează triunghiul instabil și duplicitar care poartă întreg filmul. Crowe și Flanagan sunt veterani din vremea Gladiatorului (2000) și au o interacțiune erou-antierou interesantă, în timp ce Gillan mi s-a părut prea stridentă într-un rol care cere mai multă subtilitate.
În concluzie, Sleeping Dogs e destul de modest, chiar și fără a fi comparat cu cartea. Pe alocuri lasă să se întrevadă că talentul lui Crowe este încă mult peste nivelul unor asemenea filme — și sper să-l mai văd și în roluri de anvergură, nu doar în producții “de umplutură”.