Eu exist ca tu să ai pe cine da vina

Replica îi aparţine lui Loki, zeul şiret şi malefic din mitologia nordică – cam singurul argument convingător în favoarea miniseriei animate a lui Zack Snyder de pe Netflix – şi mi se pare că surprinde foarte bine motivul pentru care omenirea are nevoie de zei: ca altcineva să fie de vină pentru nereuşitele sale.

Colţul cronicarului se află undeva la graniţa dintre agnosticism şi ateism – astfel încât, în lipsa unor dovezi definitive într-o direcţie sau alta, am tot respectul pentru cei care şi-au descoperit credinţa (trăirea aceea interioară, intimă şi de nezdruncinat), chiar dacă nu le împărtăşesc convingerea. Tot aşa, din locul în care mă aflu, văd limpede cum, pentru mulţi, prea mulţi, Dumnezeu este scuza perfectă pentru a fugi de orice responsabilitate şi a nu-şi asuma nimic. Duc o viaţă de care aproape s-a ales praful nu pentru că sunt ei slabi, gângavi şi leneşi, ci pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Şi cine poate cunoaşte voia lui Dumnezeu?...

Sau a zeilor, că mai demult era concurenţă serioasă pe postul ăsta. De-o vreme-ncoace însă, odată cu extinderea creştinismului, lucrurile s-au mai simplificat (nu neapărat spre bine, dar asta e o altă discuţie). Odată zeii dispăruţi, cu o parte a lumii atent îndrumată de Inchiziţie să creadă în ceea ce trebuie şi cu o altă parte a lumii foarte sensibilă la orice atingere adusă lui Allah şi Profetului său, a devenit riscant – şi oarecum plictisitor – să dai vina mereu şi mereu pe Dumnezeu. Aşa că unii s-au reorientat către un alt ţap ispăşitor. Şi cum modelele african, indian sau al Extremului Orient, zone ale lumii cu o spiritualitate debordantă, ofereau prea multe variante, cel mai la îndemână au rămas evreii.

Nu ştiu dacă există pe pământul ăsta o naţie mai hulită şi mai luată în colimator decât evreii. Exemplul dramatic al Holocaustului este deja banal: aproape şase milioane de suflete au fost victimele orgoliului german, rănit şi înrăit după deznodământul Marelui Război (născut din focul mocnit al ambițiilor imperialiste din Europa). Faptul că statul modern Israel a fost înfiinţat în 1948, gard în gard cu lumea arabă, i-a transformat şi mai mult în ţinte pe evrei – direct (prin cele patru războaie “oficiale” cu lumea arabă şi două intifade (revolte palestiniene), fără conflictul declanşat pe 7 octombrie 2023) şi indirect, prin constantele răbufniri antisemite de pe glob.

• 1948-1949: Războiul de independenţă, când Israelul a fost invadat de “numai” cinci naţiuni arabe: Egipt, Siria, Iordania, Liban şi Irak.

• 1967: Războiul de şase zile, când aceleaşi state de mai sus (mai puţin Liban) au lansat atacuri teroriste şi au mobilizat 250.000 de soldaţi (şi tehnică de luptă sovietică) la graniţele cu Israel – care, într-un final, a ocupat Cisiordania, Gaza, Peninsula Sinai din Egipt şi culmile Golan din Siria.

• 1967-1970: Războiul de uzură cu Egiptul.

• 1973: Războiul de Yom Kippur, când Israelul a fost iarăşi atacat de Egipt şi Siria.

• 1987-1993: Prima intifadă.

• 2000-2006: A doua intifadă.

Ca fapt divers, Israelul n-a fost considerat niciodată stat agresor, o “performanţă” cu mari şanse să fie reversată de războiul împotriva Hamas început în 2023 – şi, care, un an mai târziu, pare că s-a extins într-un conflict regional în toată regula.

Am scris cele de mai sus din pură curiozitate istorică. Principala mea nedumerire rămâne această menire a evreilor de a purta vina restului lumii. Dacă Trump nu va fi reales preşedinte al SUA, va fi din vina evreilor (prin acest eşec, Israelul semnându-şi practic condamnarea la moarte):

(captură Digi24)

Şoşoacă nu poate candida la preşedinţia României tot din cauza evreilor:

(captură Digi24)

Ce au făcut oamenii ăștia — evreii, nu Trump și nici Șoșoacă — să primească o asemenea povară?

P.S. Pentru mine Şoşoacă – precum Trump – este un agent al haosului: un individ care se hrăneşte şi prosperă din scandal. Prin urmare, nu este o persoană pe care să o agreez. Dar pocinogul ei cu candidatura la prezidenţiale demonstrează încă o dată şubrezenia sistemului românesc (sper că eufemismul este evident): un fost puşcăriaş poate candida la Primăria Capitalei, no less, dar un europarlamentar nu poate candida la prezidenţiale. Aşa văd eu lucrurile, sunt convins că alţii văd mai mult şi mai bine, fiindcă subiectul este ultimul hit al politicii româneşti.