Campioana zdrențelor
Complet dezamăgit de recenta găselniță a celor de la Netflix, All the Light We Cannot See — care, chiar și separată de romanul omonim din care se inspiră, este de o mediocritate exasperantă —, m-am orientat către o producție aparent mai reușită: Beckham, un documentar în patru părți despre celebrul fotbalist englez.
Primul episod se încheie cu tânărul jucător — pe atunci la numai 23 de ani — scos țap ispășitor, mai întâi chiar de către selecționerul său, apoi de națiunea întreagă, pentru înfrângerea Angliei în fața Argentinei în “optimile” Cupei Mondiale din 1998 (Franța). Beckham și-a lăsat echipa să evolueze în 10 oameni, după cartonașul roșu primit în minutul 47.
Anglia venea dintr-o grupă câștigată de…România, iar documentarul conține și câteva secvențe de la meciul direct dintre cele două, câștigat de… România cu 2-1 (goluri Viorel Moldovan și Dan Petrescu, respectiv Michael Owen).
România se afla pe o pantă descendentă după momentul de apogeu al “sfertului” de la World Cup ‘94, dar încă mai era capabilă să facă valuri în lumea fotbalului de top. Pe lângă “talismanul” atâtor generații, Hagi Senior, celălalt emblematic Gică, Popescu, Lăcătuș cel intrat în legendă și truditorul de profesie, Dorinel Munteanu — România îi avea în Franța și pe Adrian Ilie (care a avut și o bară spectaculoasă în meciul cu vedetele Angliei), Viorel Moldovan, Liviu Ciobotariu sau Costel Gâlcă. Prin urmare, România îi ținea pe români cu ochii și sufletele lipite de televizoare, apoi îi scotea în stradă după un rezultat mare, chiar și fără vreun trofeu în joc.
În 1998, Dan Petrescu le-a “suflat” toate punctele englezilor în ultimul minut.
În 2000, Ionel Ganea le-a “furat”, din nou, toate punctele englezilor, în minutul 89. Era ultima victorie a României la un turneu final de fotbal.
Românii au sărbătorit în stradă fiecare victorie, de fiecare dată “parcă mai ceva ca la Revoluție”, spunea taică-miu.
25 de ani mai târziu, când pe români nu-i mai scot în stradă nici prostia sau lăcomia unor guvernări strâmbe, România a devenit campioană mondială la minifotbal. O știre de 2-3 minute în jurnalele pentru care sportul nu mai înseamnă prea multe dincolo de bălăcărelile cu public ale Becalilor, Mititeilor și ale altora ca ei din lumea mică și zdrențuită care a ajuns fotbalul românesc.
Între timp, cei cu dor de lumea mare a fotbalului — nici ea lipsită de cancan-uri, circ și mocirlă, dar și cu fotbal de clasă — rămân cu meciurile, emoțiile și documentarele altora.