Film - All the Light We Cannot See (2023)
Miniserie Netflix în patru părţi
După o jumătate de oră din primul episod, îmi venea să strig: Asta NU e toată lumina pe care o poţi vedea! Ce-aţi făcut cu cartea!?... Apoi am pus Netflixul pe pauză şi m-am gândit că e absurd să te aştepţi să vezi pe ecran (mic sau mare) ceea ce ai văzut cu ochii minţii citind paginile unei cărţi. Scriitorul are la dispoziţie un spaţiu virtual nelimitat ca să-şi construiască lumea şi personajele, pe când regizorul ştie că după numai două ore de ecran, publicul tinde să-şi piardă răbdarea. Astfel, un film este practic obligat — prin însăşi condiţia lui — să jongleze cu materialul sursă.
Doar că o carte îşi construieşte conflictul creând momente de tensiune care funcţionează doar într-o anumită ordine şi într-un anumit punct al firului narativ. Asta prinde cititorul şi-l face să meargă mai departe, curios ce ascunde pagina următoare. Când un film se grăbeşte şi încearcă să-şi impună propria viziune asupra firii, aranjând altfel piesele construcţiei, tensiunea dispare şi spectatorul devine doar un observator neimplicat emoţional. Asta e ceea ce face Netflix aici.
Atât cartea, cât şi filmul încep cu un bombardament aliat asupra oraşului francez Saint-Malo, sub ocupaţie germană, în august 1944.
În carte, soldatul Werner Pfennig (unul dintre cei doi protagonişti ai poveştii) este îngropat sub dărâmăturile unui hotel, alături de superiorul şi protectorul său, într-o beznă cu care o lanternă şi câteva baterii nu se pot măsura. Singura legătură firavă cu exteriorul este o staţie radio avariată, ce reuşeşte totuşi să capteze prin unde vocea care-i smulge pe cei doi germani din letargica aşteptare a morţii, împingându-i să evadeze din închisoarea de întuneric.
În film, Werner este singurul supravieţuitor al bombardamentului, dar hotelul rezistă mult mai bine. Tânărul nu este îngropat de viu, ci se bucură de un adăpost neaşteptat de rezistent, cu lumină, mâncare, băutură şi o uşă perfect funcţională pe care nu doar poate ieşi în lume, ci şi lumea poate intra la el.
Între cele două ipostaze diferenţa este colosală. Tensiunea claustrofobică a cărţii se pierde în decorul mult prea generos al filmului, aruncându-l întrucâtva în derizoriu — doar un exemplu despre cum Netflix reuşeşte să transforme un roman distins cu premiul Pulitzer într-o producţie TV mediocră.
Dar am spus că nu comparăm cartea şi filmul bara-bara, pentru că e din start un demers lipsit de sens… Am dat play mai departe şi am urmărit jumătate din film (două dintre cele patru părţi ale miniseriei). Sunt pasionat de cel de-al doilea război mondial şi de perioada aceea din istorie, însă oricât m-am străduit să intru în atmosferă, accentul britanic al actorilor interpretând francezi şi germani deopotrivă a făcut lucrul ăsta imposibil. Discrepanţa mi s-a părut atât de mare, încât am avut senzaţia unor actori încercând mai degrabă să recreeze nişte personaje într-o piesă de teatru, decât să intre în pielea unor oameni obişnuiţi surprinşi în viaţa lor reală.
Singurul care mi s-a părut că a adus o emoţie veridică a fost Felix Kammerer (în rolul lui Schmidt, colegul de scurtă durată al lui Werner). Apariţia lui efemeră a avut o autenticitate viscerală ce mi-a amintit de prestaţia lui dintr-un alt film de război, ecranizare a unui alt roman celebru — All Quiet on the Western Front (2022). Faptul că un interpret cu expresivitatea lui Kammerer este irosit în câteva minute ilustrează cel mai bine faptul că actorii buni şi o poveste de excepţie nu pot salva un film de cei care nu ştiu să facă acest gen de film.
Am să-l urmăresc până la capăt, dar numai după două episoade mi-e clar că ceea ce Netflix numeşte All the Light We Cannot See este doar o altă producţie superficială, convolută, de o mediocritate ce va cădea repede în uitare. Specialitatea casei, cum ar veni.