After hours
A trecut şi mult-trâmbiţata ceremonie de investitură a lui Trump. Nu ştiu ce m-a distrat mai tare:
evenimentul în sine,
frenezia cu care românii şi-au lipit ochii de ecranele care-l transmiteau, ca şi cum o parte din aura aia de-a dreptul mistică s-ar fi putut răsfrânge cumva asupra lor,
sau analizatul şi datul cu părerea de după (sau chiar din timpul): moaca, frizura, pălăria, decolteul, braţul întins, steagul de pe Marte (că tehnologia şi efectele speciale au evoluat şi-acum o să se vadă mai bine decât ăla de pe lună, înfipt într-un beci de la Hollywood — zic unii) etc.
N-am urmărit încoronarea zeului american. După o jum’ate de zi de umblat cu S. pe la medici, era ultima mea grijă. Nu mai aveam nervii să mă aşez la televizor pentru asemenea spectacol. În plus, abia ce-am văzut Gladiator II; cei doi împăraţi Geta şi Caracalla, în viziunea lui Ridley Scott, înconjuraţi de sicofanţii Romei, asistând la luptele din Colosseum, au fost un excelent preview pentru mega-evenimentul de peste ocean. Pâine şi circ. Unele lucruri nu se schimbă nici în două mii de ani.
Cum naiba să nu fie Trump Mesia pe pământ?... Nu a supravieţuit el unei tentative de asasinat?... [He] was saved by God to make America great again!... Nu este el salvatorul TikTok-ului?
Dacă prima e greu de dovedit (cel puţin pentru mine) că a fost o făcătură, a doua nu pot s-o cred nici să mă baţi. Biden i-a lăsat (şi) acest cartof încins lui Trump (c-aşa îşi fac preşedinţii mici cadouri între ei), deci nenea Shou “The CEO” Chew putea să mai aştepte liniştit o zi, până la numirea lui Trump. Dar nu, TitkTok s-a închis singur, ca să aibă motiv 14 ore mai târziu — suficient timp ca Trump să declame inevitabilul: we have no choice, we have to save it — să se repornească tot singur, dar pupându-i picioarele lui Trump: We thank president Trump for providing the necessary clarity and assurance […]. Iar apoi Chew s-a dus la inaugurare, de braţ cu Tim Cook, cel cu mărul muşcat. Asta nu mai e adversitate, e regie. Circ.
Dar mă gândesc că e concluzia firească a unui an în care tot ce-a reuşit să facă o Americă masochistă a fost să se pună singură să aleagă între doi babalâci: unul gângăvit şi unul care latră.
Dintre cei doi moşuleţi, unul trebuia să fure lumina reflectoarelor, iar celălalt să dispară în backstage. Din păcate pentru Biden, lui i-a fost dat să se retragă.
Spun “din păcate” nu pentru că sunt fan Biden, ci pentru că omul ar fi meritat, după zeci de ani de activitate şi politică la nivel înalt, o retragere onorabilă, nu una cu coada între picioare. Căci asta e poza din cartea de istorie, cel puţin acum: nu Biden cel care a alungat răul de la Casa Albă, ci Biden interimarul, cel care a reuşit să se strecoare cumva între două mandate ale lui Trump. Vae victis!...
Privind omul Biden, şi nu administraţia Biden — care şi-a făcut un titlu de nefastă glorie din a fi cea mai divers-progresistă până la imbecilitate din istoria americană —, e un soi de tragism şi-n povestea asta. Mai ales că, damblagit şi împovărat de ani (82) cum l-am văzut, Biden tot a fost mai implicat în viaţa Americii decât a fost Klaus “The Closet” Iohannis în existenţa amărâtă a românilor.
Şi pentru că ne-am întors la ţărişoara noastră, mă întreb: permisiunea de a călători fără viză în State vine la pachet cu obligaţia de a ne însuşi noua geografie a continentului? Că deja America s-a îmbogăţit cu un golf nou şi măricel…
