Zodia cancerului

România este în zodia cancerului. Și nu e o referință la romanul istoric al lui Sadoveanu.

Ce este cancerul?... O definiție desprinsă din observațiile unui tip care și-a pierdut mama, fratele și un prieten foarte bun — și ale unor copii care au piedut un bunic — spune că este un ucigaș perfid și tăcut, care de cele mai multe ori își dezvăluie prezența prea târziu. Nu degeaba se spune că bolile care nu dor sunt cele mai periculoase.

Sunt totuși unele cazuri fericite când cancerul este depistat în fază incipientă și există sorți de izbândă împotriva lui.

Cancerul României sunt drogurile — în primul rând — și alcoolul. Ambele fac ravagii printre tineri, cerându-și sacrificiile de sânge, iar tinerii fac ravagii printre semenii lor, după cum se nimerește ceasul rău. Exemplele recente — unul mediatizat (but for all the wrong reasons), altul aproape ignorat, dar amândouă deja pierdute în spatele perdelelor de foc, apoi de fum de la Crevedia — sunt grăitoare: un șofer drogat a spulberat două vieți, un șofer cu mințile băute a "măturat" alte trei suflete.

Cu toate astea, cancerul României încă este într-o fază incipientă. Nu chiar la începutul bolii, dar răul încă poate fi reversat. Însă numai printr-o intervenție pe scară largă, coordonată din diferitele zone ale aparatului de stat. O acțiune care apoi să antreneze și societatea civilă, anemică, așa cum este ea.

Altfel nu poate funcționa. Forțele motrice din spatele alcoolului și drogurilor sunt mult prea puternice ca să li se opună un individ sau mai mulți. Doar un sistem poate avea o șansă — și nici aceea de eradicare, cel mult de îngrădire, dublată de creșterea nivelului de conștientizare printre membrii populației.

Sistemul, însă, este o iluzie. El există, dar este încă mâncat de putreziciunea a 40 de ani de comunism — iar drumul spre vindecare, sau măcar spre o convalescență încurajatoare, va fi mult-mult mai lung de-atât.

Astfel încât acum sistemul este doar o "îmbinare de neomenie și birocrație care dă neomeniei o înfățișare și mai neomenoasă".

Nu sunt cuvintele mele. Aparțin lui Erich Maria Remarque, în cartea sa Soroc de viață și soroc de moarte (1954), despre care am scris câteva cuvinte aici. Mai trist decât imaginea sugerată de autor este faptul că fundalul ei îl reprezintă Germania celui de-al doilea război mondial — respectiv aparatul de stat sufocat de birocrația absolută a nazismului. Iar ca paralela să fie și mai cumplită, după război mulți funcționari publici germani au invocat cu seninătate că nu cunoșteau nimic din implicațiile sinistre ale efortului de război nazist, din care făceau parte prin definiție. Sună neplăcut de asemănător cu discursul autorităților române din prezent, care afirmă, pe baza "statisticilor și analizelor" că România este doar o țară de tranzit și nu de consum pentru droguri.

În acest timp, drogurile și alcoolul care doar tranzitează România, se însoțesc cu un cortegiu tot mai mare de victime și de victime ale victimelor — o adevărată hemoragie internă de vieți tinere și de forță de muncă, adăugându-se hemoragiei externe a celor care-și caută o viață mai bună peste hotare (un exod pe care sistemul îl provoacă cu aceeași senină indiferență). Și aici pot să reiau paralela germană: înainte de al doilea război mondial, Germania se bucura de cele mai strălucite minți în domeniul fizicii atomice — și nu numai; descurajați și intimidați de agresivitatea noului regim care se contura, mare parte a acestor oameni de știință au plecat peste hotare, cu urmări mai bune sau mai rele pentru mersul ulterior al istoriei.

Cancerul este o boală care degradează organismul până la condiția cea mai umilitoare. Îl sleiește de puteri, furându-i până și controlul asupra celor mai elementare funcții.

Dacă România își pierde tinerii și chiar copiii, își pierde însăși energia vitală și coerența. Fără forță și fără potențialul acesta brut, cum poate România să păstreze un echilibru? Deja urmele degradării se văd cu fiecare mamă care naște în fața spitalului — și cu fiecare femeie care nu mai apucă să fie mamă, deoarece moare în spital.

Lumea se confruntă cu o îmbătrânire globală. Mi-e teamă că România se confruntă cu un cancer care, ușor-ușor, îi va răpi speranța unei vârste înaintate și a unui trai decent.