Carte - Soroc de viață și soroc de moarte (Erich Maria Remarque, 1954)
1943. După doi ani pe frontul rusesc, armata germană este în retragere. Pentru mulți dintre militarii săi, pierderea războiului a devenit doar o problemă de timp — “stat totalitar, înfrângere totală” spune cineva. Printre soldați, Ernst Graeber, în așteptarea unei permisii de trei săptămâni.
Ernst s-a născut după primul război mondial, doar ca al doilea să-i răstoarne complet lumea, aruncând la gunoi tot ceea ce tânărul a învățat despre oameni și umanitate. S-au adunat multe lucruri la care Ernst vrea să mediteze în permisie, în liniștea orașului natal.
Dar acasă Ernst găsește aceleași lucruri pe care le credea lăsate pe front: bombardamente, moarte, dărâmături, foamete și suferință. Impactul este năprasnic: propria lui casă a ajuns o ruină, iar părinţii au plecat în bejenie. Norocul lui Ernst este Elisabeth, o prietenă din copilărie, rămasă în oraşul dărâmat în aşteptarea zadarnică a tatălui pe care Gestapo-ul l-a trimis într-un lagăr de concentrare. Între cei doi se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste, singura lumină călăuzitoare într-o lume care se scufundă tot mai mult în întuneric.
Soroc de viaţă şi de moarte este încă un strigăt de revoltă împotriva războiului — dar, mai ales, un manifest pentru frumuseţea inocentă a lucrurilor simple. “Un adăpost, un pat, o femeie şi o noapte liniştită” e una dintre dorinţele care păreau irealizabile pe front. Departe de lupte, dar sub aceeaşi teribilă ameninţare a morţii care vine din cer — “înainte ne uitam la cer cu speranţă, acum ne uităm cu groază”, spune altcineva —, Ernst descoperă alături de Elisabeth cât de puţin îi trebuie omului pentru a fi fericit. În jurul lor, universul se transformă în moloz, scrum și durere, însă ei reușesc să facă dintr-o jumătate de cârnat și o noapte dormită în curtea unei biserici o adevărată victorie a vieții. Nu întâmplător, ultima lor noapte de dragoste se consumă într-o căsuță de poveste, ferită ca prin miracol de tăvălugul bombelor — ca un semn că dragostea este singurul "lucru" pe care războiul nu-l poate frânge.
Într-un final, povestea lui Ernst și a Elisabethei este cea a unei relații născute din fuga de durere, setea de frumos și nevoia de apropiere umană — dar și din logica feroce a războiului: doi oameni au o șansă mai mare împreună; dacă o femeie poate primi de la stat niște bani de pe urma soțului combatant, de ce să-i refuze? O poveste trăită și spusă de nenumărate ori, aici augmentată de stilul sensibil al lui Remarque.