Weekend în aer liber, cu fidea la plic

Anul trecut pe vremea asta, după ce alergam un kilometru, mă aşezam pe o bancă şi-mi ascultam plămânii făcând implozie.

De-atunci am ajuns să alerg între 6 şi 8 kilometri aproape în fiecare zi – şi nu simt să mai bubuie nimic în mine. Mai văd păsări sălbatice pe Bahlui, e drept, dar m-am documentat şi alea sunt adevărate, n-am eu halucinaţii de la efort.

Drept răsplată, anul acesta de ziua mea, am primit cadou o înscriere la Festivalul Sporturilor din Iaşi – proba de alergare pe asfalt, 10 kilometri.

Şi astăzi am participat pentru prima dată la un concurs de alergare organizat – şi am parcurs pentru prima dată 10 kilometri cu doar o singură oprire, de nici jumătate de minut, cât am băut două degete de Cola, pentru energizare.

Printre nenumăratele beneficii pe care Cola le aduce omenirii (scoate pete, dizolvă mizerii, degresează mecanisme) se numără şi hidratarea rapidă a organismului în situaţii de efort intens. Pentru că, aşa cum ştim foarte bine, ce nu te omoară te face mai puternic.

Am scos un timp puţin (foarte puţin) sub o oră, despre care cunoscătorii spun că e foarte bun pentru un amator care aleargă fără niciun fel de antrenament specific şi se uită după păsări pe gârlă.

Cred că mă încadrez perfect în publicul-ţintă al evenimentului: amatori care NU aşteaptă următoarea competiţie după cum aşteaptă următoarea ieşire prin oraş. Doar aşa îmi explic iniţiativa sponsorului de a pune în kit-ul de participare un pachet de fidea la plic (nu chiar cel mai sănătos dintre semipreparate), condimente pentru ceafă de porc (friptura adevăraţilor campioni) şi o doză de bere fără alcool, cu arome. Mai degrabă puneau o grisină…

Şi mai interesant, exceptând cutia de bere, copiii au primit exact acelaşi lucru. Mi-am adus aminte cu nostalgie cât de emoţionat eram, ţânc fiind, când cineva îmi oferea cadou o supă la plic…

Dar trecând peste nodurile în papură, cel mai important a fost că F. şi S. au alergat şi ei, fiecare la categoria sa de vârstă. Astfel că ziua alergării a completat perfect un weekend petrecut mai mult în aer la liber, ba la un antrenament uşor pe stadion (vineri), ba la pădure, căţărându-se prin copaci (sâmbătă) – printre alţi copii şi cât mai departe de ecrane.

Nu ştiu dacă am prins gustul acestui gen de evenimente. Când ies la alergat, odată cu picioarele, îmi las mintea să cutreiere aiurea şi, de cele mai multe ori, descopăr tot felul de idei bune de “agăţat” în Colţul cronicarului (mă rog, aşa cred eu, că-s bune). Astăzi, însă, cu atât de multă lume în jur, mi-a fost imposibil să repet exerciţiul meu obişnuit. N-a fost rău, a fost… ciudat.

Anyhow, acum sunt curios cum ar fi arătat cursa pe traseul iniţial, care presupunea “escaladarea” Copoului. Dar cum şefa la alergat (care mi-a pus pistolul la cap şi confirmarea de înscriere în mână – şi care ştiu că va citi rândurile astea) intră în pregătiri pentru un maraton în toată regula, la mama lui acasă (Atena), şi nu se va mai înscrie la alte curse organizate pe plan local, cred (sper?) c-am să mă întorc la raţele de pe Bahlui, alergând de capul meu, cu gândurile aiurea.