Umor negru
Acum un an scriam aici despre cum am mers la capătul lumii ca să-l votez pe Nicuşor Dan. Mă rog, eram deja acolo, la marginea ei singaporeză, dar I went out of my way – la propriu – ca să-i ofer o ştampilă viitorului preşedinte.
Ideea era să iasă el şi nu celălalt. Atât.
Ca să nu fii dezamăgit, cheia e să n-ai aşteptări – spun unii. După un deceniu de deziluzii în lanţ, mi-am călcat pe inimă şi nu mi-am mai anulat votul, îndrăznind cu acest unic deziderat.
Vestea bună este că s-a îndeplinit.
Vestea proastă este că am primit exact ce am votat: Nicuşor Dan are tot atâta vocaţie de preşedinte cum ar fi avut şi tanti Lasconi înaintea lui.
Dar, spre deosebire de duamna Elena – şi în mod total neaşteptat – Nicuşor Dan ştie să facă glume. Chiar deunăzi ne-a dat o şarjă.
— Nu vreau să facem un exerciţiu de “hai să ne jucăm de-a prim-ministrul şi de-a desemnarea Guvernului”, a zis el după ce l-a desemnat pe Eugen Tomac doar ca lumea să facă bancuri pe seama numelui acestuia – şi pe Adrian Veştea numai ca să detoneze o grenadă cu fragmentare în interiorul PNL.
— Statul român funcţionează, instituţiile funcţionează, avem un Guvern care are nişte limitări constituţionale, dar statul român funcţionează, a continuat el la două luni de când România mimează guvernarea cu un executiv fără drepturi depline. Vorbe pretenţioase pentru ceea ce se poate rezuma mult mai simplu: las’ că merge-aşa, traumatizanta deviză din agonia căreia nu reuşim să evadăm de zeci de ani.
— Sunt convins că am dreptate şi că duc România în direcţia cea bună, a concluzionat el, privind cu încredere spre o ţară care se destramă pe la toate cusăturile în gol.
La marea cursă cu obstacole s-au înscris aproape toate ţările lumii. Până şi Coreea de Nord are nişte reprezentanţi… Unii concurenţi mizează pe implanturi bionice. Altora le pleznesc muşchii de câţi steroizi au băgat în ei. Unii mizează pe avantajul psihologic al unei istorii de sute de ani. Alţii îşi pun credinţa nestrămutată într-un mare conducător a cărui simplă voinţă mută munţii din loc şi îmblânzeşte natura… România, ţară care abia ce-a strâns un secol de existenţă în forma more or less actuală, a trimis doi oameni: ambii au mâinile legate la spate; şchioapătă către linia de start fiindcă piciorul stâng al unuia e legat de dreptul celuilalt; când ajung la locul lor, fiecare se împuşcă singur în piciorul rămas liber.
În tribună, preşedintele lor se ţine bancuri. Îi place umorul negru.u
Totuşi, cea mai bună glumă trebuie să fie asta cu parlamentarii care au intrat azi în vacanţă, indiferent că ţara e fără guvern şi în derivă. Faptul că avem un major issue în producţie, cum s-ar spune în IT, pare să nu deranjeze pe nimeni.
— Care producţie? strigă un individ atent la dezindustrializarea accelerată care ucide uşor-uşor România de la Revoluţie încoace. Noroc că nu-l bagă nimeni în seamă.
Votul de anul trecut a fost ultimul vot de președinți la care am mers. Si in România, si la mine la țară în Irlanda. În Irlanda am avut de votat între două babe, una wokăit-progresist-globalistă, cealaltă cu simpatii comuniste. Amândouă proaste rău. A ieșit comunista. Încă nu mi-e clar care dintre ele era răul cel mai mic, că amândouă sunt toxice.
În România am avut șansa să nu mă dezamăgească cel pe care l-am votat, că n-a ieșit. Celălalt în schimb îmi confirma în fiecare zi că nu e ce trebuie. 🥲
Nu mai merg niciodată la alegeri de președinți, nici măcar de președinți de scară de bloc. O să mai merg probabil la alegeri din astea de suflet, la referendumuri, la suspendari, la parlamentare.
La alegerile de președinți e ca la Eurovizion, nu contează cum cântă, nu contează cine câștigă, oricum toți sunt gay.
Cum spune o veche zicală: "Dacă votul ar schimba cu adevărat ceva, ar fi interzis."