Foto-jurnal de călătorie: Scurt turism electoral

Azi am bifat și cel mai insolit obiectiv din Singapore: ambasada României. Sau, mai bine zis, secția de votare 737. Pentru care, tipic unei organizări românești aș putea spune, tăblițele de semnalizare se găsesc în interiorul clădirii în care este amplasat obiectivul. Dacă nu știi adresa exactă, afară nimic nu trădează că acolo există o ambasadă a României, cu atât mai puțin o secție de votare.

Cam cum se întâmplă și cu harta lumii. Găsești Marea Neagră, te uiți oleak mai la stânga și sub Ucraina — și nimic nu trădează că acolo există o țară cu un potențial uriaș de a se dezvolta, întrecut doar de potențialul aceleiași țări de a se faulta singură.

Cu toate astea, personalul secției de votare ne spune că prezența la cele două urne de vot a fost mult peste așteptări.

Cât despre votul în sine, o parte din mine și-a călcat pe o parte din inimă — ascultând de cealaltă parte din mine, căreia i-a rămas în minte articolul lui Sergiu despre nemți și francezi, în această ordine cronologică.

Și nu, nu era bancul ăla (prost) cu profesorul neamț care întreabă clasa despre stilul de luptă franțuzesc — la care toți elevii izbucnesc în râs și-l roagă pe dascăl să nu se mai țină de goange, fiindcă francezii nu știu decât să se predea.

Așa că, pentru prima dată în deceniul scurs de la prima candidatură a lui Iohannis, nu mi-am anulat votul — și am votat pentru ceea ce vreau să cred că este o minimă șansă de a nu ne rata complet ca nație.

Chiar dacă — în opinia mea — pe buletinul de vot nu există absolut nimeni capabil să nu irosească șansa asta.