Terapie de şoc

Când scriam data trecută că urmează un weekend cum numai o dată la douăzeci de ani se întâmplă, habar n-aveam ce ne-aşteaptă. Reunirea vechii clase de liceu a descătuşat o încărcătură emoţională colosală, care ne-a rupt pur şi simplu, apoi ne-a făcut la loc — aceiaşi, dar un pic mai buni.

Primul şoc a fost când am descoperit că am participat şi la întâlnirea de zece ani. Nu-mi amintesc absolut nimic, în memoria mea nu există o partiţie alocată acelui moment, fie ea şi cu ştersături, dar am primit fotografii drept dovezi incontestabile.

Al doilea şoc a fost când discuţia cu oameni pe care nu i-am mai văzut şi cu care nu am mai interacţionat din 2003 s-a înfiripat cu o lejeritate dezarmantă. Unii se temeau de ce vor vedea la ceilalţi, alţii nu aveau încredere în ce aveau să creadă cei din jur despre ei — dar nimeni nu s-a simţit stingher, n-au existat momente de linişte stânjenitoare, ba chiar discuţia s-a întins până spre ore când nu mai ştiam dacă e foarte târziu în noapte sau prea devreme dimineaţa.

Al treilea şoc a fost distanţa dintre oamenii de azi, cu gândurile lor de-acum, sensibile şi pragmatice deopotrivă, şi întâmplările de atunci, la graniţa dintre realitate şi metafora vieţii — ori de-a dreptul la limita absurdului. Am trăit împreună, zi de zi, povestea unor ani întregi. Reconstituind-o cu amintirile fiecăruia, am (re)descoperit ani, cifre, celule şi atomi; tristeţe, dragoste, melancolie, speranţă; visuri, simţiri sau taine ale ştiinţei. Toate alunecând pe planul înclinat al adolescenţei, de neoprit, încât ne-am întrebat inevitabil cum am reuşit, totuşi, să terminăm liceul en fanfare.

Răspunsul ni l-a sugerat diriginta noastră: puterea grupului.

Patru ani de liceu ne-au sudat într-un grup cu forţa unui tăvălug, punându-i la încercare pe adulţi. Nevoia noastră de exprimare și afirmare, dorinţa de a fi auziţi şi recunoscuţi erau atât de puternice, încât nu mulţi puteau rezista valului neobosit, care seca energia din jur. Chiar diriginta a ieşit odată în lacrimi din clasă, iar noi am văzut în asta un semn de slăbiciune şi am presat şi mai tare.

Nu ştiam atunci că aceea nu era neputinţă, cât străduinţa unui om de-a ne înţelege problemele (reale, de multe ori închipuite) şi de a ne ajuta — pe noi, care trăiam deasupra firii.

Al patrulea şoc a fost să realizăm că am avut nevoie de douăzeci de ani ca să înţelegem pe deplin modul în care grupul ne-a format pentru tot ceea ce a urmat după — precum şi puterea imensă cu care el ne-a înzestrat. După ce s-a întors şi ultima filă din catalog, după ce soneria a sunat sfârșitul ultimei ore de liceu, am plecat: la Cluj, la Iaşi, la Bucureşti — de parcă voiam să facem un triunghi cu vârfurile cât mai depărtate. Între aceste vârfuri, însă, s-a păstrat o energie fascinantă, în care unii au găsit acum alinarea unor temeri nerostite ani la rând, ori sprijin pentru primul pas spre ieşirea dintr-un colţ de întuneric — sau înțelegerea că femeia pe care o epuizasem până la lacrimi a fost cea care a ținut la noi poate mai mult decât un liceu întreg.

Șoc după șoc. Terapie. De grup.

Cu niște oameni despre care n-aș fi crezut că, în doar patru ani, își vor cuceri un loc în sufletul meu pentru totdeauna.